Andreea

Mă privea cu ochii umezi și albaștri așa cum se uită în jur o bunică ce-și poartă în privire crucea. Mă cântărea și se juca cu mine, făcându-mă să par un fir de ață fără-nceput și sfârșit. Și mă făcea să tac, căci nicio vorbă nu se putea spune în fața acelui chip senin, ce nu-și spunea povestea în întregime, ca să nu te doboare. Era atât de frumoasă, cum nu prea mai văzusem. Obrajii palizi încadrați de o tunsoare ce nu știam că-i pricină a bolii, o făceau să pară un porțelan rar. Iar buzele-i rotunde, perfect desenate, mă duceau cu gândul la revistele râvnite de adolescente ce caută frumusețea pe oriunde se duc. Mai înaltă decât în mod obișnuit, nu-și domina partenerii de discuții, deși ar fi putut face asta cu multă lejeritate. Era fascinantă.

O priveam nesătulă și așteptam să-și scoată zâmbetul de pe chip. Simțeam că n-o pot deranja de la ceva atât de minunat. Tace. Grimasele-i apar rar, când ceilalți nu-și pot ascunde teama de ea. De ce or face oare asta? Toată lumea o întreabă cum se simte, iar ea și-ar dori să vorbească despre ultima carte citită, și nu despre dureri. Nu-i place să fie compătimită și simte că rânjetele celorlalți sunt de-un formalism ce sufocă și ultima speranță de dragoste. E dărâmată. De ea, de noi, de toți. Aveam să aflu că și de boală.

Aveam să aflu, la scurt timp, că Andreea are cancer. M-am șocat, căci înfățișarea ei trăda boala cruntă ce-și făcuse culcuș în corpul acela perfect. Dacă nu se amintea atunci, acolo, poate că n-aș fi știut decât mult mai târziu. Nu părea să aibă atât de multe dureri în ea, însă iată că era o fată perfectă, cu cancer de sân, cu corpul chinuit din interior și-o inimă uriașă cât o planetă. Inevitabil, după ce am aflat ce boală are, am început să fiu atentă la detalii: începusem să îi văd cearcănele, părul abia crescut de după chimio, micile riduri care o făceau să pară femeie în toată firea și care-i dădeau un aer aparte. Frumusețea rămânea nealterată, căci oricât de tare se chircește corpul, ce-i în inimă rămâne întipărit veșnic pe chip. Radia, chiar și așa, ostenită de chinuri.

Vorbea puțin, căci nu-i plăcea să i se tot amintească de cancer. Știa că întrebările vin din neputințele prietenilor ei care nu știau cum să gestioneze situația. Și deși ea încerca să fie relaxată, tinerii din jur erau încremeniți. Dezarmați. Habar nu aveau cum să se raporteze la ea. Iar ea voia doar simplitate, naturalețe, firesc. Nu cerea mângâieri, compătimiri, dragoste în exces. Ci o prietenie curată, care să lase-n spate boala. Numai că lucrurile se complicau întotdeauna, iar apropiații erau mereu în gardă, speriați de ce avea să se întâmple.

Și așa se făcea că tot mereu Andreea rămânea singură. Și nu fizic. Iar asta o îngreuna, mai mult decât orice boală. Îmi imaginez cum plângea în tihnă, fără zgomot, ca să-și astupe golul ce era lăsat de cei ce nu-și putea pune sufletul în joc. Și știa că era din teamă. Din teama lor de a nu o pierde, de a nu o vedea suferi. Știa și răbda, ca o bunică înțeleaptă, care îl vede pe om precum este – mic, neputincios, schimonosit, înfricat. Vorbea cu Maica tot ce avea pe suflet, iar corpul i se ușura. Era singura ei alinare.

Și tot așa e și acum, ca atunci, doar că Andreea nu mai e un simplu personaj fascinant din viața mea, ci e parte din mine. Sună pompos și poate la fel de formalist ca ce spuneam mai sus, însă ce e cert pentru mine e că nu trece zi fără ea. Nu să-i vorbesc neapărat, nici să-mi spună ea ceva, ci să mă gândesc la ea. Câteodată cu bucurie, alteori cu durere, însă întotdeauna adânc. O simt cum și-a făcut loc în inima mea, în care-am refuzat cu încăpățânare să mai primesc pe careva. Nu puteam să duc câte poate omul face. Dar ea, ea chiar și-atunci când se revoltă, are o gingășie ce nu te poate strivi. Și când e supărată pe tine și îți spune câte-i vin în minte, regretă de parcă a făcut o crimă și se întoarce cu toată dragostea ei înapoi la tine. Te copleșește.

Mi-e teamă câteodată că dacă Andreea n-are să mai fie aici, lângă mine, am să-mi doresc să fiu ca ea. Dar știu că eu nu pot duce ce are ea de purtat, chiar dacă am văzut cum se face. Ea a primit în dar boala. Și știe asta. Ea culege roade din durere și înflorește când umerii îi sunt aplecați. Ea învie, iar eu aș muri.

Andreea e ceea ce mi-aș dori să port în suflet în fiece secundă a vieții mele.

Autor: cineva 

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment