Oamenii simpli

Ce binecuvântare sunt oamenii simpli. Oameni de la care poți învăța naturalul, firescul, autenticitatea, scopul real al nostru pe pământ. Adesea, ei sunt foarte sinceri și ne pot șoca prin felul în care își pun înainte „mizeria” din ei, fără a încerca să o pitească în spatele unor false virtuți, așa cum facem noi, ceilalți, care spunem despre noi înșine că am aparține tagmei intelectualilor. Oamenii ăștia simpli își poartă crucea firesc, fără să cârtească prea tare, fără să simtă poveri care să le întunece mentalul, nevoia de a raționa tot ce se întâmplă în jur. Ei nu pierd vremea cu prea multe gânduri și nu se împiedică de propriile iluzii. Și chiar dacă se plâng că sunt săraci, neputincioși sau bolnavi, felul în care o fac nu le întunecă sufletul. Ce dreptate aveau sfinții părinți când spuneau că omul simplu este mai aproape de Dumnezeu. Este și normal cumva, căci lipsa existențialismelor obositoare te focusează pe esență, pe nevoile simple, de bază. Un om simplu nu se hrănește din studii, din enșpe mii de cărți, din filozofeli fără finalitate. El este un om practic, focusat pe rezultat, care știe mai mereu ce are nevoie, ce își dorește și sporește în scopul său. Scopul său nu este înalt însă, pentru că își știe locul, are o smerenie aparte, naturală. Până și întâlnirea cu Hristos este pentru oamenii simplu tot un prilej de plecare a capului, văzând și înțelegând măreția Sa mult mai ușor decât alții. Dumnezeu nu le-a dat intelect, însă i-a înzestrat cu multă pricepere și intuiție. Care multora ne este străină. Și ne va fi mereu, căci talanții noștri sunt alții.

E drept, sunt și câteva minusuri, însă experiența poate fi la fel de folositoare ca înțelegerea unor texte complexe sau a unor discursuri pretențioase.

Scriu asta din tren, privind o familie simplă, de oameni muncitori, cu un discurs limitat, care ascultă doi intelectuali ce nu mai termină de două ore de discutat, alunecând de la un subiect la altul, fără vreo țintă. Tac și ascultă, legănându-și copiii pe brațe, zâmbind cu bucurie, având o sclipire în ochi pe care demult n-am mai văzut-o la un om deștept cu care m-am intersectat. Par împliniți, așezați, deși greutățile îi apasă. Mâinile lui sunt negre de muncă, însă mângâie creștetul fetiței cu o delicatețe ce mi-e străină, iar brațele ei firave leagănă cu atenție prunca cea mică, ce râde zgomotos la intelectualii simpatici de care aminteam.

Mă uit la ei și nu mă mai satur. În timp ce ascult și eu intelectualii care trag concluzii pe care le schimbă la câteva minute. Îmi place, și de unii, și de alții. Dar tare mi-aș dori să mă pot comporta ca un om simplu. Măcar câteodată. Nu mi-e clar de ce, însă mi-e clar că m-ar odihni mult mai mult.

Ce e însă și mai fain, e că nu se resping între ei, ci sunt împreună fiecare în locul său, privind la celălalt cu drag și căldură. N-am mai văzut de ceva vreme o așa interacțiune. Și nici n-am fost atât de conștientă de bogăția omului care știe să tacă!

Autor: Adriana B.

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment