Omul nu-i puternic

Una dintre cele mai mari încercări pe care le are omul în viața asta trecătoare este debarasarea de ideea că este puternic, că este cineva, că de el depind multe și fără el nimic nu se poate. Aproape că nici nu poate să încapă în conștiința omului faptul că puterea lui nu-i a lui și că tot ceea ce i se pare că a dobândit, a fost de fapt dăruit. Pentru că omului, nu-i așa, îi vine foarte greu să se lepede de sine.

Dumnezeu are însă mii și mii de variante prin care îl descotorosește pe om de puterile sale. Mai precis, de impresia că aceste atuuri ale lui sunt posesiuni personale. Adesea, pentru a-l smeri pe om, Dumnezeu îi dă o boală sau o greutate sufletească. Îi face cadou o neputință, ca acesta să se poată lăsa în voia Domnului, simțind că nu este în control și că nu de el depinde propria-i viață. Ce Dumnezeu meschin, ar spune unii. E greu într-adevăr de înțeles de ce aceasta e calea Lui, însă cine a trecut printr-un război serios cu sinele, fie că l-a încercat o boală, o pierdere, o decepție șamd, înțelege că rațiunea dumnezeiască nu face decât să salveze o minte putredă, o carcasă care își imaginează că le poate face pe toate.

Doar atunci când omul nu mai poate împleti mai nimic din ce obișnuia să facă, înțelege că e precum un spic de grâu aplecat de vânt până aproape de pământ. Și abia atunci își amintește să mulțumească Lui pentru ce are și pentru ce face. Abia atunci înțelege omul că lucrarea sa în lume depășește cu mult puterea sa, finită și slăbănogită. Și doar atunci alege omul să se raporteze corect la viața sa, la lume, la sufletul său.
Asta dacă nu lasă orgoliul să suprascrie orice intenție de-a Lui de a ne învăța că singura modalitate prin care omul poate înflori, este să se ofilească mai întâi pe sine, acel sine construit departe de esență.

Autor Adriana B.

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment