Profa de română

Nu mi-a plăcut liceul. Prea pretențios pentru mintea mea bezmetică. N-am putut suporta nicio clipă faptul că aproape la fiecare materie ți se cerea să tocești – că de, liceu de prestigiu, nu se cădea să nu-ți știi lecția pe de rost. Curând, n-aveam să mai dau atenție profesorilor, orelor, colegilor. Eram în lumea mea și-mi doream să se termine cei patru ani cât mai repede. Am sfârșit prin a ajunge o pramatie, pe care toți o arătau cu degetul. Mai puțin profa de română. Ea știa că în spatele refuzului meu de a mă conforma, stă o minte dornică să afle o grămadă de lucruri. O minte care nu se poate îngrădi, ci care are nevoie să fie stimulată permanent. Profa știa ce să-mi ofere ca să mă țină prezentă la oră, cu atenția încordată la maxim. Îmi dădea de citit, mă asculta des și iată că, în scurt timp, nu mă mai împotriveam. Cel puțin nu la română. Intrasem într-un ritm care mă hrănea fantastic. Mă umplea.

Îmi amintesc când într-o luni – eu deja eram level expert la chiul -, la ora de limba română, m-am decis totuși să fug cu colegii la bodegă. Era la doi pași de liceu. Ora 8. Prima oră din cele 7. Ne așezăm în curte, la masa lipicioasă deja obișnuită cu prezența noastră. Comandăm tărie, parcă fernet, că na, cum să-ți începi ziua altfel dacă nu cu un păhărel strașnic? Plănuiam să chiulim primele două ore: română și franceză. Detestam franceza, îmi părea că nimic din ea nu este din lumea asta, ci vine de pe un tărâm de coșmar. Nu ratam nicio ocazie de a fugi de la oră. Plus profa, Doamne, profa – teroare absolută. Avea o vorbă, care și acum îmi bântuie diminețile târzii: “cu toată simpatia mea pentru tine, îți dau un doi”. În fine. Ne așezăm noi la un păhărel și după trei hohote de râs și-un banc bun, cine intră pe poarta larg deschisă a barului? Profa de română. Știa unde suntem. Ne cunoștea prea bine. Ne așteptam la cel mai odios scenariu, însă ea, apropiindu-se cu delicatețe pe tocurile nu foarte înalte, în jeanșii ei de un albastru ciel, cu aceeași coafură care îi cuprindea chipul într-un mod foarte plăcut, își trage un scaun lângă noi, se așază și ne întreabă sec: “măcar tema v-ați făcut-o”?

Răspundem cu toții ca la oră, aproape panicați: “nu”, “nu”, “nu”, “da”, “nu”. Eram singura cu tema făcută. Mă simțeam oarecum mândră. Și știam că și profa se mândrește de acest lucru. Avea încredere în mine. Nici acum nu știu de ce. Și începe să ne povestească – întâi de Eliade, apoi de Dostoievski, de asemănarea ei cu Cioran, de dragostea pentru poezia sumbră și de eșecul ei în viața amoroasă, datorat, zicea ea, pasiunii excesive pentru lectură, pe care bărbații din viața ei n-o înghițeau nicicum. Era fascinantă. Băuse cu noi un păhărel și apoi ne-a chemat la oră. Aveam impresia că a trecut o zi întreagă, când de fapt totul a durat puțin peste zece minute. Ne-am conformat. O iubeam cumva, fiecare în felul său.

Se pregăteau înscrierile pentru Olimpiadă. Toți colegii își doreau să fie selectați de profă, româna fiind materia de bază la clasele de uman. Stăteam cu sufletele la gură. Eu mă resemnasem, cunoscându-mi foarte bine reputația. Ajunge și profa, după vreo cinșpe minute de întârziere și zice fără a saluta, pe un ton grav: cei cinci care vor merge la Olimpiadă anul ăsta sunt cutare, cutare, cutare, cutare și eu. Eu? Cum eu? Fix eu. Clasa bufnește în râs, chicotind și uitându-se la mine cu dispreț. Mă înroșisem ca fierul proaspăt aruncat în foc și îi uram. Pe toți. Atunci realizasem pentru prima oară că toți mă credeau o idioată. Poate că și eram, cumva. Profa nu schița nici un gest, în timp ce eu abia mă abțineam să nu îmi brăzdez fața schimonistă cu lacrimi. Sufeream deplin. Dar n-aș fi vrut să se vadă asta pentru nimic în lume.

Între mine și profă avea să se dezvolte o relație aparte. Nu-i ieșeam din cuvânt și mă străduiam să dau tot ce pot, mai ales pentru pregătirea intensivă la olimpiadă. Deodată liceul avea un sens și pentru mine. Mă mobilizasem exemplar. La prima probă luasem 10. Curat. A fost un șoc pentru tot liceul. Pramatia aia din A luase 10 la olimpiadă. Imposibil. Mă așteptam să fiu mai bucuroasă, însă n-am reușit. Reacția colegilor de atunci încă îmi înnegrea zilele. Îmi promisesem să nu mai am de-a face-n veci cu nimeni de acolo. Mi-a trecut după bac, când i-am șocat din nou. De data asta, la aproape toate materiile.
Cu profa n-am păstrat legătura, dar mă mai uit ce postează pe facebook, așa rar cum o face. Pare că n-a îmbătrânit prea tare. În ochii mei cel puțin. Și undeva în adâncul meu întotdeauna mi-am dorit să fiu ca ea. Poate într-un fel aparte și sunt. Ceva ne leagă. Nu mi-e clar ce, însă ea e mereu vie în mintea mea, de parcă ieri am terminat liceul.

Mi-a scris la finele clasei a doișpea, pe caietul cu amintiri, împopoțonat cu fețele triste ale colegilor care urmau să se despartă unii de alții: “ceea ce ești vorbește atât de tare încât nu se aude ceea ce spui”. Fraza astea avea să-mi fie motto ani buni. Și a rămas pentru mine cel mai frumos lucru pe care mi l-a zis cineva vreodată. Și tocmai profa de română.

Adriana B.

Facebook Comments

Comment: 1

  • the reader
    September 28, 2020 11:48 am

    Tare!

Post a Comment