LOVE YOU – sau de ce ne ferim de cuvinte

LOVE YOU!

Suntem tot mai muți. Tăcem ca pietrele, belim ochii în monitoare și vorbim în gând sau tastăm. Mă întreb dacă omul poate să rămână sănătos la cap în momentul în care renunță la vorbirea propriu-zisă. Adică nu definitiv ci păstrează funcția doar pentru a răspunde la telefon curierului care îi aduce pizza, cumpărăturile sau pentru situații în care nu poate evita să dea ori să ceară informații verbal.

Ați observat că nu ne mai simțim confortabil să vorbim cu voce? Sau, dacă vorbim, evităm anumite formulări și cuvinte ori le înlocuim cu altele ca să le diminuăm puterea? Ne e frică de puterea cuvintelor rostite.

Zilele astea, într-unul din sutele de mesaje private cu lincuri (pe care nu le deschid, iertați-mă🙈), am primit de la una dintre doamnele din listă (sau poate era un domn, uneori nu-s atentă ori numele poate fi și de bărbat, și de femeie) o poză din acelea cu floricele și cafele, cu mesajul scris separat de expeditor: “Love you!”.

Mi-am dat seama că “Love you” este o jumătate de mesaj, jumătate de intenție, o drăgălășenie, o formulă de politețe sau poate este o jumătate de declarație, spoită în americănescul “love you” din timiditate. Un “Te iubesc” atrage atenția altfel și înseamnă altceva, înseamnă mult și greu…

De ce ne ferim de cuvinte? Oare din cauză că ne ferim de simțire?
De ce preferăm să scriem dar nu să vorbim?
Dacă vorbim la telefon, ne ferim de videochat.

Înainte vreme mergeam neanunțați în vizită la rude și prieteni. Apoi am procedat nemțește: sunăm înainte ca să ne anunțam vizita, altfel pupăm ușa închisă. Acum, dacă avem de vorbit neapărat cu cineva la telefon, dăm un mesaj înainte și întrebăm: “Pot să te sun?” Și când vorbim, simplificăm și scurtăm discursul la maximum.
Am tâmpit de-a binelea! De ce întrebăm așa ceva??? Suni și gata! Dacă omul nu poate răspunde, nu răspunde!

Adevărul este că nu vrem să deranjăm ca să nu fim deranjați. Întâlnirile față în față ne sunt interzise aproape în totalitate iar în familie stă fiecare cu monitorul său. Mamele își cheamă copiii la masă prin mesaj…

Love you! Have a nice day!

L. E. Peste toate astea se adaugă, în opinia mea, motivul real al involuției vorbirii: nu mai simțim nevoia să interacționăm fizic, verbal sau emoțional cu semenii. Atomizarea socială se manifestă și în vorbire, cred eu. Mă gândesc la faptul că nu ne mai interesează și nu ne pasă, celor mai mulți dintre noi, de ceilalți. Adică formal, o urmă de empatie mai avem în cazurile extreme – deces, naștere, accident, căsătorie… însă și în aceste cazuri manifestările s-au redus fizic dar și în intensitate. Oamenii scriu un mesaj, în mod excepțional trimit flori, o coroană la înmormântare sau un plic cu bani la o nuntă care reprezintă achitarea unei datorii sau o îndatorare pentru viitor. Auzim că a pățit unul sau altul ceva… asta e, manifestarea se face din tastatură sau din două formule de politețe verbal.

Mă tem că lipsa vorbirii vine din lipsa nevoii de comunicare reală, din lipsa sentimentului de apartenență la familie și comunitate, la specie chiar!

Nu deplâng situația, doar constat. Personal îmi lipsește dramatic comunicarea verbală și fizică… Îmi place foarte mult să dansez! Întotdeauna am considerat că dansul este o formă superioară de comunicare, fie el în hore sau în pereche. Horele, sârbele, brâiele mă duc într-o stare de transă. Mi-a atât de dor de jocul din sud unde toți se mișcă sincronizat, fără să iasă din pașii deosebit de complicați iar când ritmul se schimbă, noi, dansatorii, fără să ne vorbim, comunicând aproape telepatic, într-un fel miraculos, schimbăm pașii, toți odată, în aceeași direcție…

Jocul popular colectiv are sens nu doar artistic ci este un liant social, o formă de consolidare a unității grupului. Mi-am propus să studiez și să scriu într-o zi cu soare despre el și formele întâlnite în diferite culturi. Dacă nu va dispărea și scrisul, nu doar vorbirea, până atunci.

Autor: Natalia Onofrei 

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment