Puloverul

Îmi pipăi degetele, folosindu-mi parcă degetele aceleiași mîini.
E prima senzație la început de drum într-o călătorie prin trup. Mă mișc purtat de presiunea sîngelui, simțindu-mi depunerile de colesterol, mizeria intestinelor, fleșcăiala organelor, duhorile și scurgerile din această carcasă alchimică.

După acest efort olfactiv și tactil interiorizat mă așez pe umerii mei într-o imagine de Atlas ce-și poartă destinul șovăielnic, împleticit, amețit, lipsind cel mai adesea din propria existența. Și odată așezat pe umeri, tot universul se înclină spre dreapta. Devin mic, locuind doar un punct pe umărul drept.

Și încep să mă văd. Sînt gol pe dinăuntru, dar am limite fizice. Conturul corpului meu e clar și are culoarea unei gutui galbene. Iar apoi se produce efectul ce dă titlul acestui eseu. În interiorul acestor limite galbene, deasupra, pielea se transformă în țesătură gri tricotată, cu ochiuri mărunte ce par o za din bumbac.

Mă întorc, mai parcurg o dată fetida carcasă și apoi ies relaxîndu-mă profund, așezîndu-mă în mijlocul trupului reechilibrat. Dar asta nu e totul.

În nopțile ce au urmat am un vis ce mă caută deja obsesiv. Un oraș, o furtună devastatoare, ape năvalnice care înghit totul în calea lor, refugierea într-un bloc sau o casă, un copil în pericol sau dispărînd de-a binelea, o scară și autobuze supraaglomerate ce ne scot din apocalipsa nocturnă.

În interval de patru zile, de două ori mă întîlnesc cu atmosfera și universul descrise mai sus. Știu deja, pornind de la experiențe mai vechi, că e pe aproape un moment ce va schimbă conținutul lumii în care trăiesc.
Vorbesc, firește, de lumea mea …

Autor: Florin Ifrim

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment