Romanii, acești americani ai antichității

Caius Messius Quintus Decius, senator roman desemnat de împăratul roman Filip Arabul (supranumit “primus de regibus Romanus christianus fuit”) să conducă provinciile dunărene, într-un acces de inexplicabilă nerăbdare şi-a ucis protectorul, devenind pentru o perioadă de 2 ani împărat roman la rândul său. Mica domnie s-a derulat într-un moment de mare înghesuială istorică, aproximativ 50 de împăraţi în 50 de ani. Bănuiesc că, în lumea aşezată de atunci, dacă te găseai în anumite colţuri ale imperiului, până ajungea numele noului cezar, era rezonabil să te gândeşti că a fost prohodit, îngropat şi uitat. O periodă cu un umor inconfundabil, care din păcate s-a pierdut.

Probabil că n-am fi ştiut nimic despre Decius dacă acesta nu şi-ar fi propus să-i persecute pe creştini ceva mai metodic ca înaintaşii lui. I-au lipsit, desigur, posibilităţile nebănuite pe care doar tehnologia le poate conferi. Dar intenţia a existat, şi a precedat o practică susţinută. În ansamblu îmi menţin opinia că romanii, aceşti americani ai antichităţii, n-au sesizat că povestea scandaloasă a creştinismului este chiar montura în care ni s-a oferit sacrul: Dumnezeu făcut om şi omorât undeva într-o provincie romană, a înviat înainte de a se ridica la ceruri, dar nu înainte de a ne oferi trupul frânt să-l mâncăm şi sângele vărsat să-l bem, spre iertarea păcatelor pe care le-am făcut şi nu încetăm să le facem. Romanii au sesizat doar blasfemia, care e voalul de pe cupa aflată la poalele crucii.

Numai că Decius era un om practic, pe el l-a călcat pe nervii imperiali alt aspect: statul scârţâia, se apăra sub atacurile barbarilor mult mai vitali, iar în acest timp creştinii vorbeau despre iubirea vrăjmaşilor. Creştinismul era o doctrină de măscărici neserioşi, care dizolvă statul din interior. Creştinii trebuiau să înceteze cu atitudinea all exclusive, şi să dea dovadă de o mai bună atitudine faţă de zeii patrioţi ai lumii vechi. Altfel, li se confisca averea şi erau ucişi. Juridic vorbind, întreprinderea este de o înduioşătoare naivitate, mai ales venind de la posesorii dreptului roman. Şi asta pentru că romanii sunt cei care au codat printre instituţiile lor dolul, alterarea consimţământului într-un contract prin folosirea violenţei.

Altfel spus, pentru romani era evident de la Justinian încoace că un contract în care voinţa uneia dintre părţi era afectată de violenţa celeilalte este nul de drept. Cam atâta valora şi o confesiune de credinţă smulsă prin ameninţare şi tortură. A propune unui om să arate veneraţie faţă de o reprezentare a sacrului care nu face parte din câmpul religiei sale, sub rezerva condamnării lui la moarte, este un dol grosolan şi inutil. Contrariu a ceea ce ne spune istoria noastră glorioasă, nu chiar toţi creştinii s-au grăbit să devină martiri. Din fericire pentru noi, unii s-au gândit că n-ar fi rău să supravieţuiască, şi au căutat formule de hibridat capra cu varza. Unii au cumpărat certificatul de păgân (libellus) fără să fie măcar nevoiţi să abjure formal. Alţii au abjurat (de la episcop la ultima babă), după care s-au dus la biserică şi s-au iertat reciproc. Alţii au abjurat, dar numai puţin, în sensul că au jertfit tămâie, nu clasicul berbecuţ la proţap. Iar alţii au făcut friptura lui Jupiter şi s-au dus la Dumnezeu să-şi ceară scuze şi să-i promită că nu se mai repetă (până la următoarea persecuţie).

Martirii ne-au lăsat moştenire calendarul creştin şi antropologia sacră, ceea ce nu e puţin, recunoştinţa noastră eternă pentru ei. Dar fără ceilalţi n-am fi avut probil creştinismul, pentru că ei s-au încăpăţânat să continue practica noii credinţe driblând ba un guvernator, ba un imperator, răsucind cu dibăcie un edict azi, o declaraţie mâine. Recunoştinţa noastră n-ar fi dreaptă dacă i-ar uita şi pe aceşti supravieţuitori vicleni ca şerpii, dar nevinovaţi ca porumbeii. Eu zic c-a fost bine şi aşa, şi aşa.

Autor: prof Radu Iliescu

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment