Criticul pelerinului – despre “pupătorul de moaște”

Asociind devoțiunea cu o „superstiție” întreținută prin participarea de masă, criticul ei (progresist, firește) trăiește cu subiectiva convingere că a ajuns să „înțeleagă” realitatea imediată. El „știe” deja ce trebuie și ce nu trebuie făcut. Nu e de mirare că i se întâmplă să declare că omul sfințește totul (locul!). În fapt, genul de „sfințenie” la care face referință, se rotește în jurul unor repere golite de sacralitate, închise în reprezentări de ordin estetic. Critica lui ține să elimine simboluri și gesturi fondate religios. Pentru că-l agresează la propriu conținutul spontan și, în consecință, viu al manifestărilor religioase ale pelerinului, criticul operează cu o „sămânță” de intelectualism prezentă într-un discurs (indicat, și el, drept rațional) care ține să explice dinspre o autoritate strălucind prin lipsă de argumente, cum că gestul de „a pupa” moaște (irațional, se înțelege din nou) ca, de altfel, și rândurile interminabile din timpurile pelerinajelor, n-ar fi altceva decât atitudini care ar evidenția, potrivit lui, „prostia Bisericii”.

Criticul se mulțumește să observe superficial suprafața realității, prin raportare la singurul proiect care-i populează mintea: construirea unei ordini sociale golită de sacralitate. Orice manifestare de ordin religios este ironizată, instaurându-se, din nou, sub perdeaua unei toleranțe problematice și interpretabile, o atitudine socială care – pentru cei cărora nu le-a fost diminuată memoria de fantasmele postmodernității – prelungește parcă și mai virulent la nivelul ideilor, tradiția marxistă pură, fidelă timpului istoric în care socialismul era religia oficială a societății. Ceea ce mișcă în adâncime conștiințele participanților la aceste pelerinaje, și anume, dacă există lumină, căutare, angoase, răni interioare, cicatrici existențiale, suferințe nespuse, stări imposibil de mărturisit, încercare de disperată rămânere în echilibru, cădere uneori și dureroasă ridicare, neputință și frustrare, fericire printre drumuri înverșunate sau tristețe printre realizări aparent excepționale, toate acestea nu fac parte din preocupările și întrebările sale. El este apologetul unei lumi – cauționată politic – care ține să golească mintea de orice referință creștină.

Omenește vorbind, stările mai sus menționate compun, într-un fel sau altul, vălul spiritual al experienței pelerinului. Nimeni nu pleacă în pelerinaj pentru a lua pulsul vremii, ci pentru a intra într-un dialog interior cu Dumnezeu, prin sfinții Lui, făcând-o dinspre așteptări și căutări existențiale. În aceste continente de stări interioare, înaintează vieți compunându-și intrarea în veșnicie. Trebuie să fii obtuz sufletește să nu realizezi taina care ne însoțește pe toți, cunoscuți și necunoscuți.

Agresat de „inestetismul” rândurilor interminabile, criticul adaugă, mai nou, argumentelor sale grija sanitară față de celălalt. Un nou argument, el însuși golit de substanță spirituală ca și celelalte, vine să-i legitimeze artificial „justețea” criticii. Pe el nu-l interesează, de fapt, trăirea inimii, bucuriile sau suferințele celor care așteaptă ore întregi întâlnirea cu sfințenia, ci găsirea oricărui argument care să-i justifice, cu orice preț, justețea agresivei lui împotriviri față de sacralitatea vieții.

Consacrată în spațiul public, afirmația „pupător de moaște” a devenit deja banalitatea care prelungește un gen de sarcasm pueril la adresa creștinismului, intrat în obișnuință. Ironie ieftină, expresia indică în ce măsură este distorsionată imaginea practicantului creștin într-o societate care se revendică încă tradiției creștine. Evitând să iau în dezbatere consecințele morale ale unei asemenea abordări, care abundă în gesturi constante de ridiculizare a credinței, nimeni nu mai poate să nege că discreditarea intimității vieții religioase nu este deja un program organizat în cele mai mici amănunte.

Dacă cel criticat – creștinul practicant – nu va repera această strategie de discreditare programată și nu va face eforturi de contracarare – evitând orice tendință agresivă în favoarea unei fermități creștine curajoase și responsabile – starea nou instalată riscă să devină obișnuință iar noile generații se vor forma sub umbrela a ceea ce li se oferă ca exemplu.

AUTOR: prof. dr. Nicușor Nacu

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment