Cum se face că tânărul crescut cu ora de religie devine ateu?

Cum se face că tânărul crescut cu ora de religie devine ateu?

În Elveția – de la copilul de clasa I până la tânărul aflat în pragul bacalaureatului – ora de etică și cultură religioasă (de istoria religiilor) este un moment de reflecție, care discută progresiv, cu întrebări și informații din ce în ce mai complexe, raportul pe care ființa umană îl întreține cu ideea de Dumnezeu, de credință și experiență religioasă. Asimilarea elementelor doctrinare (cateheza, adică), o face copilul – dacă părintele dorește – în cadrul confesiunii religioase căreia îi aparține. La școală și la liceu, elevul este învățat să gândească ce presupune fenomenul religios, în perspectivă existențială, a științelor religioase și, atunci când este cazul, teologică.

Să nu creadă cineva că elevii sunt transformați prematur în gânditori de talie, pentru că nu e cazul. Ei sunt învățați să vizualizeze faptul religios ca pe o problematică intimă umanului. Într-un cuvânt, omul în formare este învățat să aibă o privire critică, posibil neparțială, în legătură cu lumea și Dumnezeu. Nu i se spune dacă există sau nu există Dumnezeu, nici dacă trebuie să creadă sau nu în El, ci este pus în fața misterului cu care se confruntă omul de la naștere până la moarte. În cadrul acestui proces de formare nu se acordă credit nici uneia dintre ipoteze. De aceea, ora de cultură religioasă îl învață pe tânăr că Alegerea este, înainte de toată, personală, vitală chiar, și că nu există obiectiv sau subiectiv în cadrul acestei alegeri, ci pur și simplu Alegere. S-ar putea crede că această cultură a interogației naște agnostici sau atei. Numai tendința de a invoca o astfel de perspectivă este falsă. Nu am cunoscut mai puțini atei sau indiferenți religioși în România față de Elveția.

Avantajul unei culturi în spațiul căreia omul în formare este învățat să chestioneze fenomenul religios este acela că omul acesta – pentru că dispune de o pregătire reflexivă, de un bagaj cu interogări clare – atunci când aderă la principiile și dialectica specifică tradiției căreia îi aparține sau atunci când se convertește – am prieteni convertiți la ortodoxie – știe cu claritate în ce crede. El nu mai receptează ca „mitologii” sau ”tradiții” incerte Adevărul confesiunii sale.

Am făcut această prezentare pentru a evidenția o realitate: credința este fondată nu doar pe certitudini inexplicabile, ci și pe interogări continue și conștiința că toate răspunsurile la un loc nu o pot expulza din lăuntrul intimității.

Nu este prezentă în afirmațiile următoare vreo frică solitară în fața unui colos invizibil, ci doar vizualizarea la rece a unei stări de fapt, asupra căreia Hristos atrage atenția și care locuiește, mai întâi, în minte. Pentru că în minte se construiesc și se instalează convingeri de tot felul, apoi abolirile radicale. În fața acestei provocări, care tinde să reconfigureze alert fața spirituală a lumii, crește și responsabilitatea creștinului. Reflecțiile noului tip de ateism țin să expulzeze din conștiințe convingerile religioase care au modelat deja conștiința. Ori de câte ori nu reușește s-o facă cu mijloacele științelor pozitive, ateismul apelează la agresivitate. Adică, pe măsură ce realizează că-i imposibilă expulzarea religiozității din mentalul colectiv prin apel la raționamente seculare clasice, el utilizează metode diverse cu scopul evident de a discredita social tiparul care fondează viața religioasă.

De aceea am convingerea că parte a eșecului ține nu doar de structura mentală a unei societăți care se îndepărtează de taina creștină, ci și de atitudinea creștinului în fața cunoașterii. Există o anume tendință de voită simplificare în experiența concentrată în jurul cunoașterii teologice. Aceasta nu este scutită de pericolul pe care-l presupune ideea însăși de a simplifica. Mă explic sumar : exprimarea punctuală a cunoașterii, prin intermediul unor concepte cheie, nu-l scutește pe cel care face drumul în cunoaștere de parcurgerea nuanțelor care construiesc întregul. Dimpotrivă, îl obligă. Simplificarea este o opțiune viabilă doar dacă nu se alunecă în voința de a simplifica cu orice preț. Efectul poate fi nociv: pierdem calupuri esențiale de cunoaștere.

Nu este, cu siguranță, întâmplător că în România tocmai generațiile care au crescut cu ora de religie au devenit, în parte, refractare la fenomenul religios creștin. La o analiză sumară – nu a faptului că există încă tineri angrenați în viața eclezială, ci că din ce în ce mai mult aceștia dezertează biserica – trebuie pusă o întrebare radicală, și anume, cum se face că tocmai beneficiarii unor informații la care părinții lor nici nu visau, sunt acum noii agnostici, indiferenți religioși sau atei militanți. Răspunsul este prezent, fără supărare – pentru că eu însumi aparțin Bisericii –, în repulsia care vine din simplificarea „catihetică” a orei de religie, transformarea ei, dintr-o chestionare legată de lume, de Dumnezeu, de Providență și taină, în oră de catehism rece, de istorioare. Să nu fiu înțeles greșit. Nu pledez pentru metamorfozarea orei de religie în cadru de interogări filosofico-existențiale, însă n-o văd ca pe o înșiruire de informații așezate didactic într-o ordine care refuză să hrănească interioritatea prin răspunsuri la întrebări incomode.

În copilul care-și începe relația cu lumea este prezent un univers de întrebări, de cele mai multe ori de nedumeriri. Când adultul îi ocolește și ignoră curiozitățile existențiale iar în loc de răspunsuri îi oferă simplificări gata făcute, servite – în cazul întrebărilor de ordin religios – în catehizări de calitate îndoielnică, să nu ne mirăm dacă viitorul adult va elabora o sumă de perspective la construcția căreia au participat ori nedumeririle lui, ori alții decât cei care ar fi trebuit să-i răspundă la vârsta întrebărilor. Treptat, lumile sale se vor modela în funcție de răspunsuri primite de la ceilalți și nu de la cei îndrituiți să o facă. Drama este și mai intensă când cei îndrituiți s-o facă l-au „legat” în tipare „catihetice” pe care el, inițial, le-a asimilat „fantasticului” iar apoi, odată cu vârsta primelor raționamente, „iraționalului”. La rădăcina tefelistului de astăzi – cel căruia i s-a predat religia în școală – este prezentă, fără nici o urmă de îndoială, o diformitate didactică.

Mulți atei au crescut într-un cadru de referințe religioase obtuze. În cadrul acesta, ei n-au reușit niciodată să primească răspunsuri la întrebări, vizualizate de mediul familial, ca stânjenitoare. Urmarea o cunoaștem: ateism agresiv sau indiferență religioasă. Este valabil și în cadrul școlii: pe măsură ce copilul este educat într-un cadru de referințe mediocre pe care nu le poate interoga, lipsa de răspunsuri este – de cele mai multe ori – responsabilă de deciziile sale de mai târziu.

Autor: prof. dr. Nicușor Nacu

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment