DAR CEI NOUĂ UNDE SUNT? Reflecție la textul evanghelic

Iisus este întâmpinat de zece oameni bolnavi de lepră, care-i imploră ajutorul. Incurabilă pentru timpurile antichității, lepra era diagnostic sigur de excluziune socială. Excluderea îl transforma pe lepros nu doar într-o persoană a cărei identitate se estompa în chip definitiv în ochii semenilor, ci într-un om aidoma umbrei, închis în propria lui suferință. Nu era suficientă boala care-l descompunea, reducându-l la o masă de carne vie neidentificabilă, ci i se mai adăga și suferința sufletească a excluderii. În perspectivă spirituală, lepra este imaginea suferinței, a unei umanități îmbolnăvită, diminuată din interior – căzută – incapabilă să se ridice cu propriile forțe din izolare.
Acestei categorii îi aparțin oamenii pe care-i întâlnește Iisus într-un sat din ținutul Samariei și al Galileii. Faptul că grupul de leproși se îndreaptă spre El și-l imploră – la unison – cu cuvintele „Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!” (v.13), este semn că omul are conștiința schimbării, că în adâncurile unei căderi – aparent imposibil de rectificat – el speră să iasă la liman, chiar totul ține de ordinul miracolului. Omul căzut se poate ruga încă și poate invoca ajutorul. Nu starea de cădere îl condiționează decisiv, ci resursele prezente înăuntrul interiorității. Pe acestea nu le pierde niciodată. Altfel spus, ființa umană continuă să se simtă legată de credința că poate fi salvată.
Oamenii aceștia cer ajutor. Chiar dacă rămân la distanță de Hristos, ei imploră, rămân supuși condiției umane. Nu știm în ce măsură au speranța că vindecarea-i posibilă, însă, cu siguranță, cerând ajutor, sunt purtați de credința că El este Suportul, un alt semn că înăuntrul naturii descompusă de cădere, supusă unei suferințe inimaginabile, credința rămâne neatinsă.
Ajutorul nu-i oferit printr-o intervenție miraculoasă vizibilă în imediat. „Duceți-vă și vă arătați preoților” (v.14) le spune Iisus. Semnul vindecării nu vine ca o certitudine imediată, căci nu le spune „iată, vă vindec”. Hristos face apel la puterea lor de a crede că vindecare-i posibilă. El le indică doar să meargă să fie văzuți de preoți, pentru ca aceștia să certifice că vindecarea-i reală. Făcând-o, erau, mai întâi, respectate prescripțiile Legii care indicau că un lepros nu poate fi confirmat ca vindecat decât dacă preotul a constatat el însuși veridicitatea vindecării. Nu în cele din urmă, preoții erau confruntați cu evidența vindecării a zece leproși. Unul singur ar fi fost o întâmplare, însă un grup de zece era cu siguranță o minune care confirma puterea taumaturgică a lui Iisus.
Pe drum, leproșii constată în propriul lor trup că vindecarea avusese loc. În acest spațiu de sacră uimire – căruia nu-i găsim cuvinte – unul din grupul celor zece, realizând minunea care-l întorsese de la o moarte lentă și sigură la bucuria vieții într-un trup sănătos, se întoarce „cu glas mare slăvind pe Dumnezeu” (v.15), cade la picioarele lui Iisus și-i mulțumește. Omul acesta înțelesese că ceea ce i se întâmplase era intervenție dumnezeiască și reacționa pe măsură. Era vindecat total, nu doar în exterior, pentru că gestul de mulțumire pe care i-l adresează Domnului este expresia unei participări personale și conștiente la vindecarea pe care Domnul o operase deja în inima lui și care avea nevoie, pentru a fi totală, de propria lui participare. Domnul făcuse începutul iar el, fostul lepros, venise cu gestul de mulțumire în întâmpinarea darului oferit sub forma exterioară a vindecării trupești. Ca o observație, la fel se întâmplă și în actul spovedaniei, când omul care se simte păcătos inițiază el însuși procesul de vindecare interioară chiar din clipa în care are conștiința păcatului și cere iertare lui Dumnezeu în intimitatea inimii. Convertirea leprosului vindecat – adică trecerea de la starea de boală la cea de sănătate – are loc când acesta, prins de bucuria minunii care i se întâmpla în trup, înțelege că trebuie să meargă să mulțumească. A mulțumi echivalează cu experiența pocăinței, cu vindecarea interioară. Unul singur se întoarce să mulțumească. Că-i străin, „de alt neam” (v.18) – samaritean (v.16) – e-un amănunt lipsit de importanță. Nu contează originea celui care-l caută pe Dumnezeu. Răspunsul personal la chemarea lui Dumnezeu este un act suficient prin el însuși.
În urma gestului de mulțumire, textul evanghelic ne confruntă pe fiecare cu întrebarea lui Hristos : „Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt?” (v.17).
Nu voi evoca recunoștința, tema de predilecție ori de câte ori se face exegeză la acest moment de tensiune duhovnicească. Mă opresc la un alt sens legat de „cei nouă”, pe care-i văd ca reprezentând condiția omului care nu privește lumea altfel decât prin ochii unei obișnuințe care-l ține prizonier în lumea construită de el însuși. Omul acesta primește din partea lui Dumnezeu o vindecare nesperată, ceruse să fie miluit cu disperarea celui care se știa condamnat, realizează în chip radical că ceva miraculos s-a petrecut în trupul lui supus unei degradări inexorabile, se vede și se crede pe sine deja „vindecat” și operează ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Închiderea lui într-o lume suficientă sieși – rămânerea la distanță față de Iisus a acestor „cei nouă” – este gestul precis care indică în ce măsură el continuă să rămână bolnav. Gestul rămânerii în îndepărtarea care izolează – și care nu-i atât de inconștientă pe cât ar părea, în ea oglindindu-se perverse fațetele indiferenței  – este reflexia unei lumi interioare nevindecată, ancorată într-o falsă certitudine care-o ține prizonieră în câmpul obișnuințelor. Aici începe cercul vicios și tragedic al omului omului izolat în „lepra” lumii sale.
Ieșirea din acest cerc nu este posibilă decât prin asumarea conștientă a vieții în Dumnezeu. Doar ea ridică și-l așează pe drumul Vieții pec el care-și face sieși acest adevăr. Este vorba despre omul care-și însușește în inimă cuvintele „credința ta te-a mântuit!” adresate de Hristos celui care venise să-i mulțumească.

Autor: prof. Dr. Nicușor Nacu

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment