Fundamentalistul

Fundamentalistul trăiește cu sentimentul absolut că vorbește în numele lui Dumnezeu. Cu cât îi crește aprecierea în adunarea zeloților, cu atât se împietrește în convingerea că cele pe care le afirmă sunt adevărul însuși.

Principial, fundamentalismul nu este doar distorsionare reflectând opțiuni personale în raport cu o anume credință religioasă. Ateul sau agnosticul pot rămâne împietriți într-un tip de credință personalizată care refuză să interogheze resorturile specifice convingerilor pe care le împărtășesc. În această tipologie care fondează reflexe fundamentaliste se întâlnesc cei care cred deopotrivă cu cei care nu cred.

Afirmația fundamentalistă de genul : „garantez (adică el „știe” deja!) că ceva nu ți se poate întâmpla pentru că Dumnezeu te va proteja” este expresia unei impresionante doze de orgoliu și de simplificare a înțelegerii modului în care Dumnezeu acționează proniator în relație cu creația. Nu fac precizări în legătură cu fundamentalismele religioase în vogă. M-am confruntat deseori cu cel islamic și-i cunosc în profunzimi resorturile culturale. Mă refer aici la cel creștin. Or, prima condiție a identității creștinului este încrederea că Dumnezeu ți-e infinit aproape. Acestei condiții i se mai adaugă una care este deja intimă primeia: încrederea în purtarea providențiatoare a lui Dumnezeu față de lume. Dacă nu te lași purtat de fluviile Providenței, ci de ceea ce crezi tu că este „providență”, atunci viezi singur, rătăcit în tine însuți, cufundat într-un elan de totală încredere față de maniera ta de a-ți reprezenta Providența. Nu poți nici indica și nici garanta cum protejează Dumnezeu, indicând-o declarativ și ultimativ cu mijloacele specifice rațiunii diminuată de sincope specifice trăirii într-o lume obtuză spiritual. Poți afirma doar că Dumnezeu este radical aproape fiecăruia, dincolo de orice presupunere divinatorie. Dacă-i dă Dumnezeu o încercare radicală celui căruia i te adresezi, o suferință greu de trecut, imposibil de asimilat, omenește vorbind, cu ideea că este „protejat”, cum poți explica dinspre „garanția” pe care i-o oferi, orgolios și declarativ, că această încercare este provocarea necesară procesului de vindecare sufletească de care are nevoie?

Nimeni nu poate ”garanta” ceva, făcând-o în numele lui Dumnezeu. Singura ”garanție” pe care i-o poți oferi celuilalt este încrederea că în chemarea lui Dumnezeu este deja prezent Adevărul. Exemplul personal al unui echilibru de viață și fermitate, modelatoare de conștiințe, ca gesturi concrete de fidelitate față de această chemare, sunt confirmarea că Adevărul te locuiește.

Autor: prof. dr. Nicușor Nacu 

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment