Iubirea ca doi în unul

Curiozitatea existențială (a unor tineri de 20 de ani) aprinsă ieri în cadrul unui seminar care trebuia să fie de… istorie și filosofie a religiilor…, a continuat astăzi. În loc să facem „știință”, m-au provocat la și mai multe întrebări (semn că ființa umană este în chip natural deschisă spre ALTCEVA) și, dinspre ele, pentru cei care nu știau că sunt ortodox (mulți nu o știu pentru că le lipsește curiozitatea de a investiga viața intimă a celuilalt), le-am vorbit despre sacramentalitatea iubirii, așa cum o deschide reflecției creștinismul ortodox.

De la început, mi-a plăcut la elvețieni faptul că au un soi de reținere caldă amestecată cu rigoarea iar atunci când sunt confruntați cu … necunoscutul, acceptă să-l asculte, fără a-l nega sau a face judecăți de valoare. Nu au tendința de a comenta cu orice preț, ci asimilează ceea ce le oferi, într-un exercițiu de uimire exprimat, de cele mai multe ori, printr-o mare tăcere. Mi-a trebuit ceva timp să înțeleg că această tăcere nu este lipsa reacției sau a reflecției, ci expresia unei metabolizări riguroase a informației care li se oferă. Este vorba în cazul lor de o realitate de ordin cultural. Nu primești răspunsul imediat la întrebările puse – mai ales dacă sunt inedite –, ci după un timp, după ce celălalt s-a confruntat el însuși cu ele. Mă credeți că la sfârșit, unii m-au întrebat: „ce parte a creștinismului poate vorbi astfel despre iubirea dintre un bărbat și o femeie?” Cred că răspunsul îl puteți ghici!

Ce le-am spus?

Legea firii activă în inimă
Îți intră un străin în viață și ți-o umple cu propria lui viață, până într-acolo încât, fără a înceta să fii tu, începi să fii parte din el. Partea lui cea mai bună. Așa se deschide în inimă tainicul neatins al iubirii, mai întâi, pentru că, viu fiind, nu poate fi cuprins, așa cum nimic din taina dumnezeiască a viului care ne cuprinde din interior, nu poate fi cuprins și, apoi, pentru că dinspre această necuprindere, intrarea lui în lumea inimii tale devine prilej de manifestare a putinței de a iubi.

Putința de a iubi necuprins
În această putință găsești resurse inimaginabile. Dintr-un necunoscut, omul acesta se preschimbă în intim, îți locuiește chipul și te conduce spre nemărginiri încrustate în inimă, rămase într-o așteptare căreia taina îi activează adâncurile. Alături de el înveți să te deschizi luminii și să înaintezi prin ea, transparent ca un înger. Dragostea care te atinge interior și transfigurează lutul muritor într-un ocean de dăruire, e ca un zâmbet veșnic, se vede, lasă urme în gesturi și-n cuvinte. Drumul pe care-l începi, l-a început omul iubit în tine, deja din clipa în care te-a cuprins în inimă, prin iubirea care-L poartă în ea pe Dumnezeu. Atingându-ți inima, această iubire venită din Dumnezeu a atins ea însăși dorul cuprinderii lui în tine.

Un singur om, până la moarte
Doar așa iubești un singur om într-o viață, unul singur, până la moarte și doar în această dăruire interioară iubirea este sacramentală. Celelalte sunt fantasme care cad la prima încercare, semn că ceea ce crezi că este iubire nu-i decât zvâcnire trecătoare a simțurilor. Înăuntrul acestei întâlniri pecetluită sacramental cu ființa pe care o iubești, vin la viață sume de semne mereu noi, constelații de înfiorări netrecătoare scrise de Dumnezeu în centrul inimii. Nu trebuie să faci ceva special pentru a recunoaște, atunci când iubești sacramental, că prezența în tine a ființei iubite continuă dincolo de toți și de toate. Este vorba aici de-o sete de iubire în Dumnezeu, absolut netrupească și vie care rămâne în cel rămas chiar și după ce unul din cei doi a plecat înaintea celuilalt la întâlnirea cu veșnicia.

Unire fără pierderea identității
Printr-o infinit misterioasă putință, iubirea trăită în Dumnezeu unește două alterități, libertăți, conștiințe necunoscute, doi străini care aparțineau, cândva, imensității lumii și care învață sacramental să înainteze veșnic sub forma unui „unu” în care fiecare rămâne distinct. Iubirea aceasta, care poate fi atinsă ca pământul și respirată ca aerul, înăuntrul căreia sunt unite paradoxal două dimensiuni paralele, are loc o singură dată și devine absolut irepetabilă, prin taina unică a acceptării celuilalt „așa cum este”. Moartea nu dizolvă această uniune. Aceasta este taina! Un altul, un celălalt necunoscut eu, atât de diferit de mine cum fiecare existență gânditoare este diferită de o alta, ți se deschide în inimă ca iubire în fața lui Dumnezeu. Intrarea interioară în celălalt, transfigurată de iubirea venind dinspre Dumnezeu, devine legământ.

Cum credeți, imaginându-ți nepătrunsul unei uniuni conștiente, metamorfozată haric, că mai este posibil ca ceea ce Dumnezeu a pecetluit ca unitate prin forța tainei Lui indestructibile, să se mai separe în veșnicie ? Unirea în sine va fi devenit unitate nedespărțibilă prin forța dăruirii celor doi, unul pentru celălalt.

Când taina dizolvă imposibilul
Că iubirea întâlnită într-un colț de lume trebuie să treacă proba focului, lungă cât o viață, pentru a metaboliza, prin apropriere și exercițiu constant, Iubirea pe care Creatorul a dăruit-o omului, aceasta este încercarea ! Însă, aici este și minunea ! Poți să nu o faci atunci când descoperi în adâncul cel mai profund al conștiinței că ești deopotrivă muritor și și viu și că numărul nesemnificativ de ani pe care-i petreci în lumea sublunară este un bob de nisip față de veșnicie? Ținând în minte această stare de uniune care urcă spre contemplarea lui Dumnezeu, fiecare începe să crească prin celălalt și, vorba Apostolului, se poate sfinți prin celălalt. Când un el și-o ea se iubesc, fiecare învață să-l cuprindă interior pe celălalt pentru a pune început urcării spre Absolutul Iubirii. Fiecare începe cu ceea ce omenește este posibil pentru a continua, prin acceptare, discernământ și sacralizarea uniunii, prin dăruire reciprocă, urcarea unui drum care li se părea imposibil cu ceva timp în urmă.

„Imposibilul” intră în taină și le configurează uniunea în miriade de stări. Antrenată de căutarea prin celălalt, uniunea devenită deja „doi-în-unul”, se manifestă ea însăși ca loc de expresie a iubirii care-a întâlnit Iubirea. Vorbim aici de o întâlnire pecetluită în iubirea vecină cu Iubirea Lui, de unitatea doimii care învață că „fără-de-sfârșitul-iubirii” are ca limite doar ilimitatul iubirii dumnezeiești. Această iubire nu se pierde în veșnicie. Fidelitatea îi este sprijin și mărturie că drumul pe care fiecare-l face pentru celălalt – și, mai ales, prin celălalt ca prin sine însuși – este, în fapt, drumul spre Dumnezeu.

Iar voi doi una sunteți…
Cei doi s-au îmbrăcat în sensuri, în interminabile rânduri de zâmbete și în convingerea că orice încercare se topește în iubire. Ei își împart taine care nu mai aparțin fiecăruia, ci unității care au devenit. Fiecare va fi devenit deja taina celuilalt. Femeia nu mai este un adânc de mister și nici bărbatul un munte de neliniști. Amândoi, în iubirea care se îmbracă în Dumnezeu, își devin tainici unul altuia, umblători transparenți unul prin inima celuilalt. Aceasta este învățătura autentică a creștinismului și nimic din gândurile noastre îndreptățite de obișnuințe nu o poate desfigura cu interpretări duioase. Împărtășindu-se unul altuia, ei devin una în timpul vieții și legați prin această unitate în veșnicia veșniciilor.

Autor: prof. dr. Nicușor Nacu

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment