Milostenia – un act de curaj

Ieri, la predică, părintele a vorbit despre milostenie. Despre cum te înalți la Dumnezeu prin semeni. Prin aproapele. Îl ascultam și mă gândeam că milostenia nu este treabă ușoară, dimpotrivă. E ceva tare simplu de spus, dar cam greu de făcut. Cere generozitate și chiar curaj. Mi se pare un act de curaj să fii generos.

De mergem până la capăt cu sensul cuvântului vedem că milostenie nu înseamnă faptul de a da, ci mai ales inima cu care dai. Sigur, a răspunde fie și fără chef apelului celui în nevoie, tot milostenie se cheamă. Pentru că lupți cu tine.

De asemenea, vedem că milostenia are multe chipuri și că se poate arăta acolo unde te aștepți mai puțin. Sunt cazurile celea în care taman zgârcitul satului, ăla de se știa că n-ar ajuta nici în ruptul capului pe careva, se pomenește să fie primul care sare în apă să-l scoată pe cel ce se îneacă, ori să intre-n casa care arde pentru a scoate copilul vecinilor. El, care nu dă un ban celui cu mâna întinsă, el – care ține de pungă și nu-și împrumută nici rudele, iată-l tocmai el e cel care, fără vreo ezitare, își pune viața pentru viața altuia!

Rugăciunea este milostenie! E un aspect ce se impune subliniat. Nu degeaba ”Tatăl nostru” este la persoana I plural. Nu te rogi pentru tine, te rogi pentru toți. ”Ne iartă nouă”, zicem, iar nu ”iartă-mi mie”. ”Pâinea noastră… dă-ne-o nouă astăzi”, iar nu ”dă-mi mie, astăzi, acum, ce să pun pe masă”. Hristos ne-a învățat să folosim pluralul la persoana I, pentru a nu uita că toți suntem trupul Lui, că întru El suntem una. E o smerire și o împuternicire, totodată.

Liturghia este milostenie! Da, slujba liturghiei. Este milostenie, chiar și atunci când se ține cu biserica goală și nu e nimeni care să răspundă preotului. Dar preotul ne pomenește acolo, se roagă pentru noi toți, iar sfânta jertfa este pentru noi toți cea mai mare milostivire din partea lui Dumnezeu. În pustie, Părinții ne milostiveau și ne milostivesc tocmai prin aceea că s-au nevoit și se nevoiesc acolo, mulți neștiuți sau pomeniți, și o fac și în numele nostru. Mai ales în numele nostru.

Sigur, nu trebuie să ne fofilăm în spatele acestor argumente pentru a-l ignora pe cel flămând, pentru a ne face că nu vedem că cel bolnav are nevoie de ajutor, ori că cel ce tremură are nevoie de haine. Nu e cazul să credem că de am zis o rugăciune putem uita de nevoia concretă a celui de lângă noi. Nu este un troc, un schimb, de genul ”dau o faptă bună pe o rugăciune”! Doar că e bine să ne amintim că milostenia începe cu rugăciunea, se face în rugăciune și se încheie cu rugăciunea. Că a te ruga este, deja, milostenie, că a te ruga înseamnă, deja, a face. Dar este o faptă care naște fapte, din care se nasc și-n care se înmulțesc celelalte fapte.

Și uite așa vedem că a face milostenie nu mai e chiar atât de complicat. Că putem face milostenie chiar acum, pe loc, în casele noastre. Că putem face milostenie dimineața, când ne trezim, seara, când ne culcăm, înainte și după o masă sau, (pentru cei mai nevoitori și mai îmbunătățiți), tot timpul. Rugăciunea, atunci când nu este confundată doar cu un set de pretenții personale pe care le prezentăm în fața lui Dumnezeu, e în primul rând conștiința comunității. Este eliberatoare! Rugându-ne la persoana I plural ne susținem unii pe ceilalți, realizăm că nevoile noastre NU sunt DOAR ale noastre. Ieșim din bucla panicii care poartă în ea sâmburele stricat al deznădejdii.

Așa cum nici nu postim doar pentru a respecta formal, mecanic, contabilicește, o interdicție stabilită calendaristic, ori pentru a ține un soi de dietă spirituală. Nu postim pentru ”a scoate toxinele din noi” (chiar de are și efectul ăsta benefic). Dar postul ne scoate în primul rând din rutină și din uzura confortului, a poftei imperative, ne scoate din obediența față de propriile năravuri. Ne scoate din uitare! Postul este o întoarcere spre ceea ce suntem în esență, căci este o ieșire din iluzia pe care o trăim în fiecare zi. Postul este un ”spațiu”, un loc al sufletului, o stare în care ne așezăm. Iar în post, – ne zice Hristos și, mai apoi, ne zic și Părinții – rugăciunea e mai limpede, mai adâncă, mai puternică. Și rugăciunea este, cum ziceam, milostenie. Postul este și el milostenie. Nu te poți apropia de Dumnezeu fără a lua pe nimeni cu tine, pe drum, dimpotrivă, am rămâne surprinși să descoperim că nu vom fi niciodată singuri.

Nu țin o predică, aici. Nu am căderea. Nici înălțimea morală potrivită. Nu dau lecții. Doar mă gândesc cu voce tare. Că nu sunt nici postitor, nici vreun rugător. La miruire m-a întrebat părintele: ”Ce mai faci, Silviule?” I-am răspuns: ”Ce să fac părinte, nici eu nu mă mântuiesc, nici pe alții nu-i las să se mântuiască!” Nici nu i-am zis că am ajuns la slujbă tocmai la final, când am stat acolo, în pridvor, între două morminte.

La predică, părintele făcuse un apel la noi, credincioșii, să contribuim, de vrem și atât cât putem pentru cadouri de Sfântul Nicolae (al cărui hram îl va sărbători pe 6 decembrie). Ne spunea el că sunt în parohie familii mai nevoiașe sau familii monoparentale, cu mame ce-și cresc singure copiii.

Am luat niște lumânări, un calendar, am lăsat și ceva în plus pentru cadourile celea. Mi s-a cerut numele, pentru pomenire. Am șovăit. Femeia de la pangar stătea cu pixul deasupra listei de nume care începuse deja să se formeze. Am observat că, fără excepție, toți cei de dinaintea mea dăduseră mai mult decât am dat eu. Și, totuși, mi se cerea numele, să fiu pomenit laolaltă cu ceilalți, fără diferențiere, fără deosebire. Iar eu mă simțeam zgârcit și lipsit de generozitate. Sau poate că, mai grav, eram doar fudul, la modul că, uite, îmi mai și scrie numele acolo, să vadă ”lumea” că-s cel mai avar.

În loc să fac milostenie, eu aveam probleme de orgoliu! Și mă uit la fulgii ăștia, de cad acum, unii mai mari, alții mai mici, unii mai repezi, alții mai lenți. Dar zăpada se naște sub fiecare dintre ei și din toți laolaltă. Și din ăia mici și din ăia mari. Și-n fiecare am putea vedea o rugăciune. Că fiecare gând bun e, deja, un act de milostenie.

La mulți ani tuturor celor ce poartă numele Sfântului Andrei. Și tuturor celorlalți.

Autor: Silviu Dancu

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment