Nectarie, omul care l-a ales pe Dumnezeu

Ajung în portul Eginei pentru a doua oară. Venisem prima dată acum câțiva ani, într-un August torid. Aprilie adie în lumina vie a insulei. Se simte încă în inimi și-n aerul mării plinul de har al Săptămânii luminate. Transfigurată de proximitatea Învierii, Eghina-i primitoare până într-acolo că-ți oferă de la distanță sentimentul palpabil că ai ajuns într-un loc unde poți lua viața de la capăt. Șoferul care ne însoțește la mănăstirea Sfântului Nectarie îmi mărturisește, ca unui frate de credință, că Sfântul hrănește insula întreagă și că-i imposibil să nu fii recunoscător, mulțumindu-i Domnului, că un astfel de om a existat. Semnele prezenței sale sunt vizibile, palpabile ca și cum le-ai respira în ploaia de har care se revarsă continuu peste locul acesta. Sfințenia născută în Ascultarea unui singur om, binecuvântează o insulă întreagă. Pe măsură ce pașii mi se îndreaptă spre biserica mănăstirii, mintea mea pricepe ușor ca aerul că Sfințenia pe care o dăruiește acum pentru a umple golurile lumii, nu este un dar căzut din cer, ci lucrare personală a omului Nectarie printre stihiile ei. Cei care-i ajung în preajmă, respiră lucrarea sfântului și-i trăiesc anevoioasa înaintare printre piedici știute și, mai ales, printre cele imposibil de văzut. Mintea sfântului, scăldată de vederea lui Dumnezeu, le deschide inima celor care vin în mănăstire, vorbindu-le despre cum arată măsura Vieții înăuntrul vieții care foșnește în fiecare.

Este nevoie, uneori de un singur drept pentru ca lumea să rămâne în existență, să renască și să refacă drumul în Dumnezeu. Omenitatea celor de-aici a câștigat, prin el, o sensibilitate specială, o lumină care transpare chiar în măsura prin care ne salutăm unii pe alții. Recunosc ei înșiși schimbarea, așa cum resimt eu însumi, imediat, căldura inimii în cei pe care-i întâlnesc pentru prima dată.

Nimeni nu poate nega zelul ortodox al grecilor. L-am cunoscut de multe ori de-aproape, l-am văzut lucrător, l-am trăit în simplitatea satelor pietroase din munți sau în maiestatea ritmurilor liturgice din catedrale. Însă, ortodoxia Eghinei s-a întors, parcă, la starea de puritate pe care o întemeiază în inimă creștinismul ortodox al Părinților. De fapt, această stare a repus-o în conștiințe ascultarea smerită a omului Nectarie.

Înainte de a fi devenit sfântul atât de cunoscut și căutat, omul Nectarie a fost nevoit să facă față provocărilor semenilor și, mai ales, războiului nevăzut. Așa se întărește conștiința, prin lucrare continuă într-o lume potrivnică, prin privirea liniei drepte, prin neabatere de la Calea care se identifică cu Viața ca Adevăr, printr-un efort constant. Nevoința sfântului poate deveni, paradoxal, sursă de tulburătoare stări de invidie trăite de multe inimi care-l slujesc pe Hristos. Pentru că unii, nu sunt mai puțin activi, uneori chiar părți aliate, din nefericire, împotriva celor care duc războiul nevăzut. Dinspre frați se strecoară adeseori încercarea, piedici brutale pe drum, venite parcă de niciunde, suflete ruginite care privesc cu încordare înaintarea duhovnicească a celui care, slab fiind, nu renunță la lucrarea Binelui. Or, pentru că știa că puterea vine dintr-o inimă conformă cu Adevărul, omul Nectarie trăia liber înăuntrul acestui vârtej și-i cunoștea meandrele, însă aflase deja din copilărie că nu lumea trebuie schimbată, ci omul în locul cel mai adânc din inima lui. Cum vei schimba, de altfel, lumea, dacă inima ta trăiește suspendată în obișnuințe cărora nu le mai chestionezi din instinct conținutul?

Îndemnul la simplitate și smerenie, la bunătate și dăruire față de celălalt va fi devenit pentru el trăire imediată și concretă a sfaturilor evanghelice. De aceea, relația dintre experierea lor în practica vieții de zi cu zi, în întâlnirea și confruntarea cu nimicnicia aproapelui și trăirea conștientă a îndemnului socratic de „a te cunoaște pe tine însuți”, înaintând pe calea Virtuților, a fost o realitate constantă a drumului său prin lume. Pe măsură ce înainta în trăirea chemării pusă în inimă, călugărul Nectarie se transforma în Sfânt, adică în om locuit de prezența fecundă a harului, prin Chemarea continuă la bunătate. Această Chemare devenea, într-un fel, esența unei vieți care zidea Biserica în oameni.

Vizibilă pe chipurile celor pe care i-am întâlnit în Eghina, Biserica aceasta continuă să fie urmarea lucrării începută de sfânt cu ani în urmă, semn că cine pune bun început, dinspre Dumnezeu, în cele pe care face, aduce roade fără număr. Așa se face că plecarea lui spre Cel căruia i-a slujit prin viață, prin dăruire, prin virtute și prin rămânerea în ascultare față de nevoile celuilalt, a coincis în chip natural cu consacrarea trupului său în ordinea sfințeniei. Aidoma trupurilor tuturor celor care l-au precedat consacrându-se Căii, Adevărului și Vieții, și trupul Sfântului Nectarie, care odihnește în Eghina, face acum transparent Harul. Trimite celor care-l caută, o particularitate a bogăției harului în raport strâns cu maniera personală de dăruire a Sfântului atunci când el însuși era ființă vie, umblătoare în slujirea celuialt. Dinspre trupul acesta, la fel de viu în ordinea Vieții ca sufletul lui în Fața Tatălui, bucuria prezenței fecunde și infinit dăruitoare a Harului se întinde prin locurile acestea și în toate locurile unde părți din trupul lui odihnesc pentru a repune pe oameni în relație cu Calea.

Autor: prof dr Nicușor Nacu

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment