Rădăcinile indiferenței religioase

Din nou, despre rădăcinile indiferenței religioase:

Voi da, mai întâi, un exemplu concret legat de viața duhovnicească. Mi se cere să mă spovedesc pentru a fi un bun creștin și pentru a nu cădea în indiferență. Foarte bine! Spovedania este una din Tainele Bisericii iar instituirea ei hristică o clasează ca etapă absolută pe drumul spre Dumnezeu. Însă, ce presupune spovedania, ce înseamnă ea pentru cel care-o practică, cum îi organizează viața interioară și ce trebuie să facă el pentru a nu trăi tensiunea păcatului ca spaimă absolută care-l transformă în candidat viu la iad, ci ca radicală conștiință a stării inadecvate pe care-o trăiește. Superficialitatea în materie de cunoaștere despre care aminteam deunăzi, aplicată – în cazul nostru – spovedaniei, o transformă într-un ritual. Ceea ce este deja cazul. Dinspre un fel de superficialitate născută de pateticul „așa trebuie făcut”, spovedania încetează să mai fie înțeleasă ca remodelare a unei conștiințe disfuncționale, privire obiectivă la capcanele pe care ni le întind gândurile. Emite cineva, de exemplu, o frază, iar prima tendință este aceea de a-l corecta, pentru că fraza lui nu sună în raport cu obișnuințele celui care-o aude rostită. Spune altcineva „altceva” (orice), care nu sună în relație cu sensuri care traversează mintea, prima reacție este de a-l contrazice. De cele mai multe ori gratuit, fără a contribui complementar la întrebările și eforturile lui de decriptare și înțelegere a unei situații date. Sugerează un altul o temă, mă leg de un cuvânt nesemnificativ din discursul lui. Mai grav, vine cineva cu o idee, și undeva într-un loc greu identificabil din subsolurile interiorității un val de invidie traversează brutal apele conștiinței. Și atunci, spovedania pe care am practicat-o deunăzi, se inactivează pentru că nu mai este înțeleasă ca obiectivitate și atenție concentrată față de orice gând inadecvat care traversează mintea. Dinspre o cunoaștere superficială, gestul de a te spovedi este receptat doar ca un act care trebuie împlinit. Rece, legalist, „potrivit tradiției”. În consecință, a doua zi sau chiar imediat după spovedanie, contradicția, alte efluvii abia transparente de invidie, gânduri necontrolate despre ceilalți(i) lumii – adică ieșirea din singurul câmp important, cel al gândurilor personale – încep să răsară din nou în minte ca ciupercile după ploaie. Dacă omul creștin nu vede această problemă și se menține doar la nivelul lui „așa trebuie făcut”, atunci păcătuiește împotriva cunoașterii înseși. Toate la un loc nasc legalismul, ritualismul, răceala interioară și, în cele din urmă, îndepărtarea. În acest sens spuneam că mulți dintre copiii de ieri, crescuți cu ora de religie, devin indiferenți religioși, unii chiar atei. Nu știu de ce am sentimentul că mare parte a corpului social este construit din semeni configurați interior prin raportare la modelul pe care-l prezint. Nu-i mai amintesc aici pe cei care contestă radical, din generație în generație.

Așadar, lucrăm cu oameni, cu individualități. Însă, trăim la nivel comunitar, motiv pentru care înțelegerea fenomenelor nu se face dinspre noi, dinspre grupuscul căruia-i aparținem, ci dinspre ceea ce ne oferă ansamblul. În acest ansamblul aruncăm năvodul, plecând dinspre individualitățile cu care relaționăm. Aceste individualități sunt totuși formate, modelate, parte a unui corp social configurat deja de tradiții și obișnuințe. În parte, corpul social este un monolit iar familiile (creștine) nu sunt expresia idealului, ci doar grupuri care fac efortul de a trăi în Hristos. Dacă experiază sentimentul unei stări de viață „ideale” atunci nu mai trăiesc în Hristos, ci în propria bulă, pentru că un creștin are continuu conștiința nedesăvârșirii. Doar conștiința cunoașterii îi oferă imaginea a ceea ce este și ceea ce nu este încă.

De aceea, nu putem evalua indiferența religioasă sau fidelitatea față de tradiția creștină plecând de la grupuri (indiferenți sau fideli practicanți), dinspre ci dinspre fenomenul global care se oferă analizei. Continui să afirm că responsabilă de îndepărtarea omului față de taina creștină, nu este doar structura mentală a unei societăți deja formate, ci, mai ales, atitudinea creștinului în fața cunoașterii. Măsura superficialității creștinului în materie de credință creează cadre largi de orientare, care, treptat, se imixează în mentalul corpului social pentru a-l configura până la a-i desfigura trăsătura creștină. Mă întreb dinspre poziția mea de creștin și membru al Bisericii, nu sunt creștinii cei care formează corpul social, mai ales în mediul românesc? Nu au fost ei cândva copiii care au beneficiat, fie în școală, fie în familie, de o anume formă de prezentare a creștinismului? Și totuși, la referendumul pentru familie, cei mai aprigi contestatari au fost cei care au făcut religia în școală. În acest sens precizez că atunci când vorbesc despre cunoaștere, nu mă refer exclusiv la aspectul ei intelectual, ci la tot ceea ce presupune ideea de cunoaștere, mai precis la profunzimea receptării a ceea ce mi se oferă într-o situație importantă, într-un concept formator, chiar într-o informație importantă. Dacă rămân la suprafața a ceea ce primesc, îi voi transmite celuilalt doar informații și convingeri legate de „suprafață” iar celălalt, la rândul lui, va transmite părți din „suprafața” mea. Cercul se închide după transmiteri superficiale succesive, pentru că fiecare a operat doar cu datele suprafeței. Aceasta înseamnă, concret spus, operarea superficială în câmpul cunoașterii. O componentă importantă a fenomenului indiferenței religioase este prezentă în acest proces derulat în mințile care o fac posibilă.

Autor: prof. dr. Nicușor Nacu

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment