Slăbiciunile ateismului – prof. dr. Nicușor Nacu

Ateismul este, în principiu, o convingere fondată dubitativ. Chiar și în cel care se va fi declarat, inițial, credincios, ateismul exista deja dinspre un substrat întreținut de o îndoială funciară. În principiu, O persoană este atee în raport cu o structură prezentă în personalitatea sa intelectuală. Prima tendință a acestui tip de structură este activă în propensiunea de a interoga evidența dinspre particularitatea voinței de a găsi răspunsuri satisfăcătoare rațional. Tot ceea ce contravine acestei dispoziții interioare, care așteaptă răspunsuri elaborate pe fundalul unei „întemeieri” a priori raționale, este chestionat. Cel care practică acest exercițiu trăiește cu sentimentul că atins esențialul. Convins că a reușit să coboare la subsolul maxim al problemei – captiv în fapt unei rațiuni care-l orbește cu aparențe operând sub formă de certitudini – el rămâne la suprafață și sfârșește prin a pune la îndoială – cum altfel decât rațional, nu ? – ceea ce este neinterogabil. Răspunsurile sale sfârșesc prin a deveni bază pentru argumente antiteiste. Simplu spus, raționalismul oricărui tip de reflecție antiteistă se fondează într-o anume formă de convingere și nicidecum în raționamente irefutabile în absolut.

În perspectivă rațională, reflecția atee consideră realitatea ca pe o structură viabilă în sine, întemeiată prin ea însăși, urmare a unui (încă inexplicabil [sic]) proces de cauzalități. Pentru că este totuși condiționat să definească ce presupune ideea de „realitate”, acest tip de reflecție sfârșește printre interstițiile unor raționamente fondate pe supoziții și, în consecință, incapabile să identifice fundamentul ultim ca sursă a unui raționamentul cheie, irefutabil. În fapt, reflecțiile se blochează în șiruri de raționamente care nu întrețin evidențe, ci doar convingeri. Logica întemeiată pe convingerea că „totul poate fi explicat” și care fondează, la rândul ei, (credința) că realitatea poate fi investigată și înțeleasă, cade de la sine, pentru că rămâne incapabilă să surprindă rațional interioritățile indefinit stratificate la care trimite conceptul de realitate. Pe măsură ce realitatea revelează rațiunii substanța indescifrabilă a profunzimilor ei, cu atât scade capacitatea obiectivă de a cuprinde, logic, integralitatea funcțională a cadrului care-i este specific.

Perspectiva emisă anterior continuă de manieră naturală, pentru că această neputință funciară cheamă alte raționamente care subsumează sume și sume de raționamente. Or, faptul de a prezuma că realitatea poate fi înțeleasă, doar dinspre o sumă de concepte care tind să o explice bazic, ca funcționând de la sine, se întâlnește conflictual cu nivelurile progresiv ascunse ale realității, care scapă oricărei posibile cuantificări. În acest caz, cade premisa explicabilității realității pe filieră logică.

Dinspre observațiile minime de mai sus, ateismul excelează cu același potențial circular, blocat în el însuși, când îl introduce în ecuație pe Dumnezeu, deoarece ideea de realitate este în strânsă relația cu ideea de Dumnezeu, ca posibilă referință întemeietoare a realității. Crezând, așadar, că poate explica realitatea, ateismul prezumă că orice Principiu asociat lumii este inutil și că Dumnezeu, indiferent de tradiție, este o noțiune artificial introdusă în spațiul reflecției, o ipoteză de lucru generată de raționamente succesive în căutare de explicații.

Oricât ar părea de neverosimil, agnosticismul este fațeta spiritualizată a ateismului, secvența care-l precede. Chiar dacă nu se pronunță contra sau în favoarea lui Dumnezeu, agnosticul construiește un discurs care se pliază pe zonele tari care parcelează ateismul, dinspre convingeri fondate în credința (sic!) că poate explica. Oricum, întrebările agnosticului se întâlnesc principial cu răspunsurile ateului, între ei funcționând o relație de preeminență și reciprocitate.

Autor: prof. dr. Nicușor Nacu

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment