Ce este patriotismul în 2020?

Mă întreabă un prieten, „ce-i patriotismul pentru tine?”

Înainte de toate, e-o stare…, imposibilă uitare a locului impregnat de rezonanțele limbii pe care-am învățat-o de la mama, de la tata, de la mătușa și de la bunici. Este chipul și mâna învățătoarei mele, a preotului care m-a botezat și toate colindele pe care le fredonez încă. Și, mai ales, înscrisurile lui Dumnezeu în lumea aceea care i-a receptat chemarea în valorile zilnice. Însă, acestea țin, într-un fel, de un registru sentimental. Puternic, personalizant, definitoriu pentru orice existență care dobândește conștiință de sine, însă, în cele din urmă, sentimental. Și, de aici, cred, subiectiv.

Radical vorbind, patriotismul este – cel puțin pentru mine – Voința de a refuza orice uniformizare în numele oricărei forme de ideologie! M-am format, atât intelectual cât și spiritual, într-un timp istoric în care creștinismul era considerat o fabulă! Biserica era tolerată în numele unei ideologii aparent egalitare, însă radical intolerantă la orice altceva decât propria-i viziune despre lume. Pe vremea aceea, a fi patriot însemna „să-ți iubești țara”. Nu știam exact atunci – și, oricum, eram la început de viață intelectuală pentru a o formula cu precizie – ce înseamnă să iubești o țară, o lume, o societate care face tot posibilul să-ți extirpe din inimă, din conștiință, din minte credința profundă într-un Ceva absolut. Într-un fel, pentru mine, patriotul era, pe vremea aceea, doar cel care purta în inimă valorile pe care sistemul le oprima. Timpul acela era făcut din oameni care jucau în ritmul sistemului. Ei erau patrioții. Noi, ceilalți, sau cei care continuau să creadă în Altceva decât propaganda oficială, eram tolerații. Volutele limbii pe care o stăpâneam – ca reacție la tendințele lemnoase ale exprimării timpului -, valorile în care credeam, voința de a nu mă lăsa asimilat ideologiei timpului erau resimțite de puternicii vremii ca gest de anti-patriotism. Acum, răspunzând prietenului meu, cred că a fi patriot înseamnă să reziști, dinspre valori absolute, uniformizării.

În noul timp, lucrurile nu s-au schimbat. S-a schimbat doar constituția socială. Oamenii au rămas înțepeniți în obișnuințe, în cadre rigide. Patriotul de atunci – cel care-ți vâna credința în numele ideologiei intolerante la care aderase de formă sau din convingere – s-a convertit acum în filetist. Ca într-un palimpset, îi recunoști viciile și ticurile totalitare. Însă, paradoxal, rezistența la uniformizare riscă să nască demoni noi. Dacă în timpul acela, creștinismul era o fabulă iar patriot însemna să crezi cu putere în tot ceea ce ține să extirpe fabula din conștiințe, în timpul acesta creștinismul rămâne, cel puțin pentru mulți, tot o fabulă iar omul social face eforturi titanice să se indice pe sine. Cu toate mijloacele! Acum patriot coincide cu a-ți face selfiuri încadrate în imaginile unei Românii pitorești. Ca și atunci, patriotul de astăzi rămâne agățat de lozinci.

Revenind, continuu să cred că a fi patriot astăzi este rezistență la uniformizare. Înseamnă să-i apreciezi pe cei care sădesc în locuri și conștiințe imaginea valorilor care nu trec. Înseamnă să nu te lași prins în fluviul ideologiilor. Înseamnă să înveți să recunoști – printr-un exercițiu de obiectivă interogare – în locul care te-a văzut venind pe lume oamenii, moșii și strămoșii care au făcut efortul să nu se lase uniformizați. Orice este altceva decât această stare – de rezistență, prin valori, la uniformizare – este ori intoleranță ideologică, ori tradiționalism golit de spiritualitate, ori selfie cu portrete pitorești care zboară în vânt odată cu prima schimbare de modă

Autor: prof. dr. Nicușor Nacu

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment