Marco Polo și fake-newsu’

A. În secolul 13, Marco Polo, ajuns în Regatul Basman (Pasaman, pe coasta de vest a Insulei Sumatra), vede rinoceri. Îi descrie destul de realist (mai puțin cu privire la faptul că deși au un ”corn negru, foarte zdravăn” nu s-ar folosi de el pentru atac, ci de limba care ar fi fost prevăzută cu țepi lungi și ascuțiți!). Nu este clar de unde a ajuns Marco Polo la această concluzie, ceea ce ne interesează pe noi aici e faptul că el a văzut în rinoceri nimic altceva decât… inorogi! La fel o făcuse și cu câteva capitole înainte, când descria aventurile lui din Birmania (numită Mien).

Dar dacă prima oară doar îi numește, aici Marco Polo ne explică: ”E un animal hidos la înfățișare; nu e deloc așa cum spunem și povestim despre el în țările noastre: că e o vietate care-și așează capul doar în poala unei fecioare. Vă încredințez că este cu totul altfel decât spunem noi că este.”

Călătoriile lui Marco Polo au fost povestite de acesta și scrise de Rustichello da Pisa, în limba oïl, iar nu venețiană (chiar dacă doar puțin mai târziu, Dante Alighieri o va numi astfel).

B. Câteva secole mai târziu, mai exact în 1515, corabia Nossa Senhora da Ajuda intra în portul Lisabonei, la Belém. Aducea printre multe alte daruri fascinante, provenite din Orient și un rinocer. Acesta fusese dăruit de Șahul Muzaffar al II-lea, lui Alfonso de Albuquerque, guvernatorul din Goa al Indiei Portugheze. La rândul său, acesta l-a trimis cadou suveranului său, Regele Manuel I. Pe teritoriul european nu mai călcase un astfel de animal de mai bine de un mileniu, de când apusese Roma cu ale ei arene și spectacole. Manuel I chiar a încercat să refacă acele spectacole, punându-l pe Ulise (așa fusese botezat rinocerul) în arenă cu unul dintre cei doi elefanți pe care-i avea în ”colecție”. Se pare că elefantul a cedat lupta. Regele portughez s-a decis să trimită rinocerul Papei Leon al X-lea, dar animalul va pieri în naufragiul suferit de corabie.

Dürer nu va apuca să-l vadă cu ochii săi pe Ulise. Îl va reproduce după descrieri și (se pare!) după unele schițe făcute de negustorul Valentin Ferdinand, trimise de acesta colegilor negustori din Nürnberg. Dar în desenul lui vor apărea multe detalii fanteziste.

C. Cu câțiva ani în urmă, un prieten, artist, care lucrează pentru producerea decorurilor pentru filme, îmi poveste o situație pilduitoare. Era un film hollywoodian, cu buget mare, care turna câteva secvențe în România. Ajunși prin munți cu filmările, amicul meu (și colegii lui) au fost solicitați pentru a picta o piatră astfel încât să arate ca o… piatră! Să ne înțelegem: piatra exista, era reală, doar că era nevoie ca artiștii să intervină asupra ei, să o ”corecteze”, pentru a o face să arate mai ”realist”.

Iată, trei exemple. În primul caz, Marco Polo vede un animal real, dar pentru că nu știa de existența lui îi atribuie identitatea unui animal imaginar (dar extrem de real în cultura occidentală). În al doilea caz, Dürer produce un animal imaginar după descrierile și schițele făcute de un terț, unui animal real. Iar în al treilea caz, o piatră reală va fi pictată pentru a arăta ”realist” într-o realitate imaginară (a filmului).

Aș zice că noi ne aflăm constant în toate aceste ipostaze. Marco Polo nu era un idiot cu imaginație bogată, era doar copilul culturii sale. În pofida faptului că rinocerul NU semăna deloc cu inorogul din imaginarul apusean, el l-a identificat ca atare pe baza singurului element definitoriu: cornul de pe cap! Pur și simplu, toate celelalte detalii care contraziceau în mod flagrant definiția inorogului au picat în irelevant. În loc să deducă din aceste diferențe că rinocerul NU este inorog, el a luat singurul element doveditor și i-a extins autoritatea asupra oricărei alte evidențe care ar fi contrazis teza. (Umberto Eco, în ”Kant și ornitorincul”, se apleacă asupra subiectului).

Dürer nu și-a propus, nici el, să ne mintă! A încercat să ne reprezinte cu cât mai multe detalii felul în care el înțelesese (prin intermediar!) că ar arăta un rinocer.

Nici cei de la Hollywood nu sunt nebuni! Știau că piatra din fața lor e o piatră reală! Că mai realist de atât nu poate arăta o piatră. Dar ei mai știau că-n lumea filmului există o ”realitate” proprie, în care ceva, pentru a arăta realist trebuie ca mai întâi să fie falsificat.

Să ne lămurim: Călătoriile lui Marco Polo au avut un succes nebun! S-au făcut mulțime de traduceri și de copii, deseori denaturate! Dar a lucrat adânc, temeinic și îndelungat în conștiința oamenilor și a construit în mintea acestora orizonturi exotice, ciudate, dar pline de detalii. Existența inorogilor fusese certificată în acele texte, chiar dacă imaginea lor fusese ”corectată”.

Desenul lui Dürer (deși au mai fost artiști notabili care au încercat să reproducă un rinocer) a avut, de asemenea, un mare succes. De fapt, până în secolul al 18-lea, reprezentarea lui Dürer a fost aproape canonică pe teritoriul Europei, deși era plină de erori.

Iar despre impactul filmelor asupra noastră nici nu mai are sens să vorbim. Căci tipul acesta de metode și de tehnici se aplică nu doar la un film, ci la cele mai multe dintre ele.

În fața desenului lui Dürer suntem asemenea lui Marco Polo în fața rinocerilor: așa cum cel din urmă vedea un inorog (de care știa) în prezența unui animal real (dar despre care nu știa), așa și noi vom recunoaște un rinocer real în animalul plin de detalii fanteziste al lui Dürer. Pentru că asemenea lui Marco Polo ne vom focusa pe detaliile care ne confirmă percepția, ignorând sau relativizând detaliile care o contrazic. Așa cum suntem dispuși să vedem o piatră reală, într-o piatră reală falsificată.

Și totuși, azi, noi insistăm să vorbim despre ”fake news”. 🙂

Autor: Silviu Dancu

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment