Golanul care salvează un copil de la moarte

Te uiți la ei și nu ți-e clar dacă simți repulsie, spaimă, disconfort, silă. Ți-e greu să nu îi judeci, mai ales când îți apar în fața ochilor plini de cicatrici, știrbi, tatuați, cu mușchi și reflexe de bătăuși. Oare e mai bine să le ocolești privirea, să te uiți curios, încruntat sau să le zâmbești? Cert e că nu ești în apele tale în preajma lor și i-ai dori cât mai departe, deși sunt peste tot: pe stradă, în autobuz, șoferi de taxi, bodyguarzi, unii din ei chiar și în Biserică (și să vezi aici reacții și împotriviri “creștinești”).

E clar că unii din ei aleg răul, voit sau împinși de la spate de contexte nefavorabile, adesea înrădăcinate în trista copilărie. Unii însă se leapădă de el într-un final, iar alții rămân prinși în cușcă. Unii sunt foarte violenți, se impun cu agresivitate, simt nevoia să controleze, fără a-și da seama că sunt mânați de o dreptate șubredă. Simt să îi facă pe alții vinovați de te miri ce prostie, să plătească pentru greșeli. Tot golanii se răzbună pentru răul făcut de alții, mai ales dacă le-au fost lezate familiile, prietenii, cunoștințele apropiate, ba chiar și străinii ce par în “același duh”, câteodată. Sunt ca niște bestii gata să își revendice teritoriul cu orice preț. Pare înfiorător, însă nu e întotdeauna chiar așa cum se vede din exterior. Și (spun asta fiind o vreme lungă în miezul lor), de cele mai multe ori, și-ar da viața pentru crezul care îi definește.

Astăzi am interacționat cu un individ din ăsta, golan cunoscut prin urbe, tatuat și mare, cu apucături de Rambo și figură de pușcăriaș (de fapt, e fost pușcăriaș, pe bune). Trecea prin parcul de la Hidro, spre Toamnei. Undeva la 50 metri în fața lui, o mamă cu 5 copii după ea, cu batic negru în cap și abătută foarte, abia își mai potolește pruncii, care mai de care mai zglobii. Îl văd pe Rambo că se uită uimit la armata de copii, dă să zâmbească, însă își impune cu cruzime să nu. Mama mai avea un pic să ajungă pe aleea parcului (trecând prin parcare), când un zbuciumat mic de-al ei se desprinde de fustă și dă să fugă după o pisică. Nici nu apucă să strige după cel mic, că apare cu scârțâit de roți, de după celelalte mașini parcate, un tânăr vitezoman care nu îl observă pe pici. Rambo vede pericolul și se aruncă spre copil ca un nebun, făcând semne disperat șoferului să oprească mașina. Piticania (n-avea mai mult de 3 ani) își vede de fuga după pisică, când e înșfăcat de mijloc de Rambo, care îl ridică și se face văzut de către vitezoman. Ajunge cu pruncul la sub braț până în fața capotei, scoate pe gură câteva înjurături, îi trage ăluia un pumn în capotă de o îndoaie și se duce spre mama speriată să îi dea copilul teafăr. Când îl vede pe Rambo, fix ca în filme, șoferul pleacă de la locul faptei cu scârțâit de roți, în timp ce golanul din poveste urlă după el că: te prind eu, jmeckere.

Se întoarce apoi spre femeia terifiată care își îmbrățișează copilul, îi adună din toate părțile pe ceilalți pitici agitați, strigând la ei ca la armată. Cei mici se conformează, se așează pe bancă, iar el continuă discuția cu mama care deja plângea. Mă duc și eu să îi dau un șervețel și stau cu ei vreo 20 de minute.

Aflu că femeia a rămas văduvă, dar și că Rambo regretă că nu a apucat să își întemeieze o familie. Citez: “mi-a plăcut golăneala, și după pușcărie, nu m-a mai vrut nevasta. Și acum îmi plâng de milă, dar ce să fac, încerc să fac bine, măcar mai spăl din păcate. Am omorât un om cu pumnul, doamnă. Nu am vrut, dar s-a întâmplat. Ce mai era să fac? M-au închis și după 8 ani am ieșit. Un om terminat. Trăiesc degeaba, doamnă”. Și eu, dar și mama speriată, stăteam și-l ascultam mute pe Rambo. Nu vreau să pară totul prea siropos, nu i-ar plăcea lui Rambo dacă ar ajunge cumva textul ăsta la el (glumesc), însă am văzut un om care chiar se căia. Așa tatuat și” urât”, schimonosit și analfabet cum era.

Și deși mă încercau toate stările, n-am putut să nu mă întreb: oare cum ar fi oamenii ăștia dacă s-ar întoarce cu toată puterea aia și tăria aia a lor înspre Hristos? Oare cum ar sluji ei lui Dumnezeu, niște oameni, deși cu păcate grave, atât de sinceri și lucizi? Oameni care oricât teatru ar juca să pară cineva în fața altora, își cunosc micimea. Îl ascultăm și priveam și mă gândeam la pateric, la viețile Sfinților, la Saul, la toate povestioarele cu prostituate, criminali, la călugărul tatuat din Sfântul Munte despre care deja umblă vorba peste tot, oprindu-mă la final, în mintea-mi derutată, la spusele părintelui Serafim Rose: din rândurile lor se vor ridica viitorii mucenici.

Fiindcă Rambo și-ar fi dat viața să scape pruncul de sub roți, în timp ce eu habar nu am ce aș fi făcut.

Autor: Adriana B.

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment