Golanul și cartea, antiteză sau simbioză?

Știu că cel mai mare dușman al meu sunt chiar eu, mi-am demonstrat asta în repetate rânduri, dar cred că cel mai bine realizez acest lucru atunci când privesc în trecut și îmi analizez deciziile și evoluția în viață. Îmi aduc aminte când copil fiind, citeam Winnetou și îmi promiteam că voi crește și voi fi și eu ca el, voi fi și eu liber și voi lupta pentru dreptate. A fost prima carte care mi-a deschis ochii, prima care m-a făcut să văd că eu nu  voi putea vreodată să fac parte din mulțime, dorința mea era aceea de a alerga, de a cutreiera lumea LIBER și de a nu avea niciodată ”jugul omului alb” pe gât. Părinții mei divorțaseră când aveam eu vreo 6-7 ani și cum urma să încep clasa a-I-a tot atunci am fost luat de către bunicii paterni și încurajat să pun burta pe carte. Mi-au spus să nu bag în seamă ce se întâmplă că sunt mic acum, dar sigur voi înțelege când mă fac mai mare de ce eu trebuia să stau cu ei și frații mei să se mute cu tatăl meu în alt oraș. Așa că am făcut ce mi s-a spus, am încercat să îmi ocup timpul cu altceva…

„Citește tataie, acolo vei găsi toate răspunsurile de care ai nevoie dar și liniștea la care tânjești, citește tataie și o să vezi ce bine o să-ți fie!”

Nu uit vorbele bunicului meu, Dumnezeu să-l ierte, el m-a îndreptat spre lectură și a tot sperat, săracul, că o să fiu și eu cândva student și mai apoi, cine știe, poate un avocat, ceva. L-am iubit mult și aveam încredere în el, tocmai de aceea i-am luat sfatul în serios și m-am afundat în citit. Prea mulți oameni divorțați nu erau în anii 90, nu este de mirare deci că fiind copil cu părinții despărțiți, colegii au vrut „să ma alinte”.
Așa m-am pomenit cu statutul de „orfan” pe la școală, lucru mulțumită căruia colegii îmi displăceau, iar prieteniile nu mă atrăgeau, preferam să fiu singur. Probabil școala în sine ar fi trebuit să fie o scăpare dar ceea ce vroia sistemul să mă învețe pe mine nu prea mă interesa. Na, brânză bună în burduf de câine, cum îmi spunea deseori al meu bunic. Mă dojenea, dar mă și înțelegea, căpos ca el fiind… dacă ceva nu îmi plăcea, apăi nu-mi plăcea. Mi-a plăcut să citesc în schimb, devoram orice carte, volume întregi pe săptămână, atât de multe încât la final de clasa a-IV-a am luat un premiu special la serbarea de final de an, reușisem să termin de citit toată biblioteca școlii. Cărțile au fost scăparea mea. Multe și-au pus amprenta asupra mea în acea perioadă, însa nici una cum a reușit Winnetou, cartea aia m-a făcut să vreau să-mi urmăresc propriul drum și să nu las nimic să-mi stea în cale, așa că la final de clasa a IV a m-am dus la tataie, m-am uitat în ochii lui, am tras aer în piept și i-am spus:

– Vreau la tata și la frații mei, nu mai vreau să stau cu voi!

Prima decizie proastă, proastă sau cel puțin neinspirată… A fost însă momentul meu de glorie, mi-am căutat patru ani curajul de a spune cu voce tare chestia asta, nu mă așteptam să îl găsesc într-o carte și garantat, nu mă așteptam să mă facă să mă simt atât de puternic. Am plecat la tata, a fost bine o perioadă scurtă, o perioadă de maxim câteva luni, însă lucrurile nici aici nu au stat așa cum mi-am imaginat eu și atunci am știut. Urma să fac ce a făcut Winnetou, să îmi încalec mustangul și să plec în lume. Ceea ce am și făcut într-un final. Mustangul meu s-a dovedit a fi acceleratul de 16:45 de la Codlea la București, trenul cu care la 12 ani am fugit de acasă cu trei gânduri mari și late în cap:

  1. Mă duc să o găsesc pe mama, nu mai știu nimic de ea de peste patru ani
  2. Acasă nu mă mai întorc, este momentul să fiu pe cont propriu
  3. Nu mă voi opri din călătoria mea până nu voi fi trăit tot ceea ce îmi doresc să trăiesc.

La 12 ani aveam eu curaj și probabil o capacitate intelectuală peste media acele vârste, dar tot nu aveam de unde să știu cu câte probleme la pachet o să vină decizia mea de a-mi lua viața în propriile mâini. Prima oprire a fost Gara de Nord, strada și golanii… Acolo începe povestea mea, pe stradă, între pești, hoți, curve și drogați. Între oamenii ăia de care vă este vouă frică și pe care îi blamați, oamenii ăia răi care cu mine au fost atât de buni.

Despre viața de golan voi povesti și scrie pe aici. Despre bine și rău, iubire și ură, relații și despărțiri, despre gașcă și familie sau mai bine zis voi vorbi despre om, în toată esența lui. Omul, cu bune și cu rele. Omul, cu nuanțele ce îl definesc și felul în care societatea îl afectează. Voi vorbi despre mine, voi vorbi despre tine și voi vorbi despre noi. Despre momentul în care ne aflăm, momentul ăsta în care, poate măcar în al 12-lea ceas, vom realiza că trebuie să stăm la o masă, să discutăm și să ne lămurim…. Cum căcat am ajuns aici?

Daniel Milea mă numesc eu și începând cu ziua de astăzi (31 octombrie 2020) mă voi ocupa de rubrica Golan Pe Contrasens a proiectului „Scrie Omul”, voi explora alături de voi zona de umbră a vieții noastre, acea zonă despre care prea puțini vorbesc și atunci când o fac, o fac prost. Ca să dau ton discuției, în următorul articol voi încerca să răspund întrebării de mai sus. Ce s-a întâmplat cu noi de am ajuns atât de divizați? De ce ne urâm atât de mult și impregnăm mizeria din sufletul nostru și generațiilor următoare? De ce suntem atât de orbi și nu vedem că le suntem de folos așa despărțiți?

Pe bune, cum căcat am ajuns aici?

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment