Ce mai citim? Seyyed Hossein Nasr

Seyyed Hossein Nasr îşi explică traseul intelectual în cartea-interviu In Search of the Sacred. Se înscrie la M.I.T., profilul fizică, pentru a înţelege natura lucrurilor. I-a avut ca profesori, printre alţii, pe Robert Oppenheimer şi Enrico Fermi, proiectanţii primei bombe nucleare, figuri tragice. Are loc întâlnirea cu istoricul ştiinţei Giorgio De Santillana, cu care leagă o puternică prietenie. Constată, şi Bertrand Russel îi confirmă, că fizica modernă nu mai priveşte demult natura lucrurilor, ci structurarea matematică a realităţii. Intuieşte că are de-a face cu o ficţiune, deci o escrocherie intelectuală de proporţii. Finalizează aceste studii şi caută la Harvard un master în geologie şi geofizică, care i se pare mai “neutru”.

Ia contact cu opera lui René Guénon, în Special Introducere în studiul doctrinelor hinduse şi Omul şi devenirea sa după Vedanta. Spune: “Imediat ce am citit aceste lucrări, întreaga lume s-a clătinat sub picioarele mele, şi foarte curând am realizat că aceste doctrine erau ceea ce căutam. Pentru mine Guénon spune adevărul, şi critica lui la filosofia modernă și lumea modernă sunt absolut adevărate.” În siajul lui Guénon îi descoperă pe Frithjof Schuon şi Ananda Coomaraswamy. Îi studiază “cu aviditate şi în profunzime”. Criza intelectuală ia sfârşit odată cu descoperirea doctrinelor tradiţionale, pe care le consideră “o viziune asupra lumii în raport cu care se raportează ca la o deplină certitudine”.

La Harvard, studiază ca audient istoria artei occidentale şi orientale cu Benjamin Rowland, fost student al lui Coomaraswamy. Cu D. T. Suzuki studiază buddhismul zen. Constată cu dezamăgire că studiile de geologie şi geofizică sunt foarte obtuze la orice întrebare filosofică. Ocoleşte cursurile de filosofie pozitivistă, pe care le consideră o trădare a filosofiei. Îl audiază pe George Sarton la istoria ştiinţelor islamice, o autoritate în domeniu. Din păcate, moare de un atac de cord în timpul prelegerilor şi este înlocuit de I. Bernard Cohen, de la care învaţă mult din punct de vedere al metodologiei ştiinţei. Teza de doctorat are trei îndrumători: Sir Hamilton Gibb, Wolfson şi I.B. Cohen. Titlul lucrării, publicată aproape fără modificări, este An Introduction to Islamic Cosmological Doctrines. La cincizeci de ani de publicare este în continuare un punct de referinţă pe această temă.

Îşi îmbunătăţeşte cunoştinţele rudimentare de arabă acumulate acasă, în Iran. Îl citeşte pe Guénon în original, în franceză. Studiază germana intensiv, dar nu o va vorbi. Studiază latină şi greaca veche. Apoi italiana şi spaniola. Va fi etern recunoscător mediului savant de acasă, care i-a permis o măiestrie autentică a limbii şi culturii persane tradiţionale.

Îl citează pe Werner Jaeger, cu a sa monumentală Paedeia – The Ideal of Greek Culture. A frecventat asiduu opera lui Jacques Maritain, gânditor catolic influent al secolului XX. Intrarea în medievism o face cu Etienne Gilson, autoritate în filosofia Evului Mediu. Cu Richard N. Fryre se întoarce acasă, la studii iraniene. Mărturiseşte că singura excepţie din teologia protestantă pe care a studiat-o in extenso este Paul Tillich, în rest fiind atras mai cu seamă de gânditori catolici şi ortodocşi. Are cu acesta lungi conversaţii. Îl consideră mai degrabă filosof platonist decât teolog.

Îl studiază “din scoarţă în scoarţă” pe Meister Eckhart, parţial în germană. Ia contact cu scrierile autorilor catolici Paul Claudel şi François Mauriac, apoi a teologilor catolici Louis Gardet şi Anawati, specialişti în studii islamice. Citeşte tot ce a scris Alexander Koyré. Printre medievişti, se apropie de Christopher Dawson. Apoi principalele lucrări ale lui Surendranath Dasgupta, Satchidanada Murty şi Sarvapalli Radhakrishnan, istorici ai filosofiei indiene. Legat de lumea chineză, îl absoarbe pe Marcel Granet, la care se adaugă faimoasa istorie a filosofiei chineze redactată de Fung Yu-lan.

Începe studiul filosofiei greceşti cu Thales şi Platon, pe care o consideră “la fel de mult parte a filosofiei islamice ca şi a filosofiei occidentale”, ambele civilizaţii utilizând-o ca ferment. Studiază totul până la Aristotel, inclusiv pitagorianismul, platonismul, şi şcolile târzii: neopitagorianism şi neoplatonism. La stoici studiază doar fizica, dar nu e interesat de metafizica acestora. Tot ce ţine de filosofia greacă “lumească” (epicureism, Noua Academie etc) nu-l interesează. Se simte fascinat de Pitagora şi filosofia matematicii. Constată că în cultura islamică figura poetului-matematician are numeroase ipostaze, spre deosebire de cultura europeană antică.

În filosofia medievală se duce la Fericitul Augustin şi Boethius. De Johannes Scotus Erigena se simte “atras ca de un magnet”. În epoca de aur a gândirii medievale se opreşte la Sfântul Toma d’Aquino şi Sfântul Bonaventura. Vede influenţele lui Ibn Sina (Avicena) asupra lui Duns Scotus. Este interesat de hermetismul renascentist (Agrippa, Paracelsus, chiar Montaigne, dar Marsilio Ficino îl atrage cu adevărat, şi această afinitate a rămas până în ziua de azi). În filosofia modernă preţuieşte metafizica lui Leibniz. Pe Spinoza îl studiază până vede fisurile serioase din perspectivele sale metafizice. Pe Kant şi Hume îi citeşte fără o atracţie personală. Hegel – doar până realizează că filosofia lui este un fel de temporalizare a Absolutului metafizic. Îi preferă pe filosofii romantici, Schelling şi Franz von Baader.

Nu rezonează deloc cu raţionalismul iluminist (care reduce intelectul la raţiune, eliminându-l), cu Heidegger, Huserl şi cu Wittgenstein. Încheie afirmând că maeştrii cărora le datorează liniile de forţă ale gândirii sale sunt, pe de o parte din şcoala perenialistă René Guénon şi Frithjof Schuon, pe de altă parte din moştenirea islamică: Ibn Sina, Suhrawardi, Ibn Arabi şi Mulla Sadra. Aceste două tradiţii se împletesc până într-acolo încât este dificil de zis ce vine şi de unde.

Autor: prof. Radu Iliescu

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment