Veneția – spiritul feminim și Piața de pește

Pe treptele care coboară de pe Fondamenta Alberti spre apele liniștite ale canalului Rio de San Barnaba, în dreptul clădirii impozante de la nr 5154, șase fete se odihneau, sporovăiau și râdeau. Eu eram pe cheiul de vizavi, pe Fondamenta Gherardini, ajuns acolo în drumul meu ocolit, spre Campo delle Pescheria (Piața de Pește), de lângă Rialto.

În dreapta se afla Biserica San Barabo, pe Calle de le Botteghe, stradă pe care, undeva nu departe, se află magazinul din care Kubrick achiziționa măștile pentru la fel de celebrul film ”Eyes Wide Shut” (1999). Biserica nu pare foarte veche, de altfel, căci actuala biserică datează din a doua parte a secolului 18; dar este construită în locul unei alte biserici, din secol 14, la rândul ei ridicată în locul unei altui lăcaș, mult mai vechi, care a funcționat între secolele 9 și 12. Toate acestea nu au o relevanță prea mare. Sunt doar cifre. Date. Când am ajuns eu, biserica era deschisă, dar goală, căci pentru un preț destul de piperat puteai să intri să vezi o expoziție cu mecanisme realizate după schițele lui Da Vinci.

N-am intrat. Am preferat să admir canalul, forfota din piață, clădirile. Și să contemplu cele șase fete de peste apă. Mă fascinau! Le vedeam legate în mod misterios de cele 6 Sestiere (Sectoare) ale Veneției: San Marco, San Polo, Dorsoduro, Cannaregio, Castello și Santa Croce (le numesc într-o ordine aleatorie, nici măcar nu știu dacă există una anume…) Șase fete, șase Sestiere, o alegorie ad hoc, inedită și involuntară, dar cu atât mai puternică. Priveam fetele și încercam să-mi imaginez care dintre ele era Cannaregio, care dintre ele era Castello, or Santa Croce. Sau care dintre ele era Dorsoduro, mai ales că ne aflam în sectorul cu același nume. Am eșuat. Ca însăși Veneția, fetele mi se arătau doar ca fațade inundate de soare și de culoare, numai pentru a ascunde, în fapt, toate tainele construite din umbre și din adâncuri infinite.

În schimb, am observat că în pavajul din dale de piatră ale pieței (venețienii numesc piețele ”campo”) nu se mai vedea capacul rotund de canalizare care, în celebra secvență din ”Indiana Jones and the Last Crusade”, regizat în 1989 de Spielberg, le-a permis lui Harrison Ford și frumoasei Alison Doody, să iasă, uzi fleașcă, din tunelurile secrete și pline de indicii, de sub biserică, chiar în mijlocul unei terase populate cu clienți speriați. Nu mai era nimic! Turiști care nu păreau conștienți că poposeau la palavre pe locul sigilat al uneia dintre căile de scăpare ale lui Indiana Jones.

Absența canalizării m-a făcut să mă întreb dacă nu fusese, totuși, o improvizație de scenariu sau de scenografie! Și asta pentru că respectiva canalizare lipsea și acum, în 2019, dar lipsise și cu mulți ani înainte, în 1955, când o putem vedea, în aceeași piață, pe Katharine Hepburn. E celebra secvență din ”Summertime” (regizat de David Lean, în 1955), în care Hepburn (alias Jane Hudson) va fi atât de concentrată să filmeze biserica care acum se afla în spatele meu, încât se va prăvăli în canal, dar nu înainte ca puștiul care o însoțea și care o urmărea cu atenție, să-i smulgă din mâini camera de filmat. Se pare că apele murdare de atunci i-au provocat probleme de vedere, iar unii chiar suspectează că ar fi contribuit (dacă nu chiar determinat) la declanșarea Parkinson-ului de care va suferi, mai târziu, actrița.

Așadar, să fi fost acolo o canalizare în anii 80, dar care să nu fi existat în anii 50 și care să fi dispărut și în zilele noastre?
Dar poate cel mai important element din decorul micii piațete este podul deloc impresionant prin arhitectură, dimensiuni și detalii care, înspre nord, leagă Fondamenta Gherardini de Fondamenta Alberti. Și, totuși, este tocmai Ponte dei Pugni, cel mai celebru dintre acele cele câteva poduri pe care, în secolul 17, venețienii din clanuri adverse practicau competiții aprige de pugilism, tradiție cântată de poeți și reprodusă de pictori (mai ales de Joseph Heinz cel Tânăr), ba chiar și după secolul 18, când obiceiul a devenit ilegal, mai ales după ce lupta a degenerat în bătaie în toată regula.

Nimic, absolut nimic din toate acestea nu se resimțeau în aerul acelei seri de 3 octombrie 2019. Podul era doar unul dintre multele treceri peste la fel de multele canale. Piațeta era doar una dintre multele piațete ale Veneției și biserica doar una dintre multele biserici ale orașului.

Mi-am văzut de drum, spre Piața de Pește. Și, totuși, în minte mi-au rămas cele șase fete, ca șase Sestiere, spiritul feminin, mereu tânăr, al unei Veneții atât de intim legată de respirația umedă, fluidă, a mării. Dar nici până acum nu le-am recunoscut după nume.

Autor: Silviu Dancu

Facebook Comments

No Comments

Post a Comment